Astăzi Biserica nu plânge, ci se bucură cu o bucurie ciudată, aproape de neînțeles pentru mintea firească: prăznuim moartea. Nu orice moarte, ci moartea Celei prin care Viața însăși a intrat în lume. Și tocmai de aceea Sfinții Părinți au refuzat cuvântul „moarte” pentru ceasul acesta și au ales altul, mai blând, mai adevărat: adormire.
Cuvântul nu e un eufemism pios. E o mărturisire de credință. Moartea, așa cum a intrat ea în lume prin Eva cea dintâi, este despărțire, întuneric, stăpânirea stricăciunii asupra firii căzute. Dar Maica Domnului nu mai stă sub legea aceasta ca sub o osândă străină de har, pentru că trupul ei a fost, dintru început, chivotul în care a încăput Cel neîncăput. Sfântul Ioan Damaschin scrie, în cuvântările sale la Adormire, că era cu neputință ca trupul care a purtat pe Dumnezeu să rămână pradă stricăciunii mormântului. Nu pentru vrednicia ei firească — pentru că nicio făptură nu are vrednicie de la sine înaintea lui Dumnezeu — ci pentru legătura de nedesfăcut dintre trupul ei și Trupul pe care i l-a dat Fiului.
Chivotul care intră în Sfânta Sfintelor
Vechiul Testament a lăsat un chip care așteaptă, ca toate chipurile, împlinirea: chivotul legii, purtat cu evlavie, acoperit cu aur, ferit de atingerea mâinii necurate, pentru că înăuntrul lui era slava lui Dumnezeu sălășluind în mijlocul poporului. Chivotul acela era din lemn și din aur — o umbră. Chivotul cel adevărat a fost trupul curat al Fecioarei, în care a sălășluit nu slava cea din urmă a lui Dumnezeu, ci Cuvântul Însuși, întrupat. Și dacă chivotul cel vechi, atins fără cuviință, aducea moarte celui ce se atingea de el, cu cât mai mult trupul care a născut pe Dumnezeu nu putea fi lăsat pradă stricăciunii, ci trebuia să treacă, ca un chivot dus în Sfânta Sfintelor cerului, dincolo de catapeteasma acestei lumi.
De aceea Tradiția Bisericii, deși n-a definit dogmatic taina aceasta cu de-amănuntul — păstrând-o mai degrabă în cântare și în icoană decât în silogism — a mărturisit necontenit: Maica Domnului a murit cu adevărat, ca una din neamul lui Adam, dar moartea ei n-a avut asupra trupului ei stăpânirea deplină pe care o are asupra celorlalți oameni. Apostolii, adunați din marginile lumii, au aflat mormântul gol. Nu pentru că trupul ei ar fi fost prin fire mai presus de a celorlalți oameni, ci pentru că harul care a umbrit-o la Buna Vestire n-a părăsit-o nici în ceasul din urmă.
Paradoxul pe care nu-l poate cuprinde rațiunea
Iată taina pe care mintea căzută n-o poate purta fără cutremur: Cea care a născut pe Biruitorul morții a trecut ea însăși prin moarte. N-a fost scutită. N-a fost luată de pe pământ ca Enoh, n-a fost răpită la cer ca Ilie, într-un car de foc, fără să guste din paharul pe care l-a gustat tot neamul omenesc de la Adam încoace. A murit ca noi toți. Și tocmai în aceasta stă cinstea ei cea mai mare, nu în scutire, ci în împlinire: moartea, pentru ea, n-a mai fost sfârșit, ci trecere — o adormire din care se așteaptă, ca și pentru noi toți, învierea cea de obște.
Sfântul Grigorie Palama vede în viața Maicii Domnului chipul cel mai desăvârșit al isihiei — al liniștirii minții în Dumnezeu, dobândită încă din pruncie, în Sfânta Sfintelor, unde a fost hrănită nu cu pâine, ci de mână îngerească, în tăcere neîntreruptă înaintea lui Dumnezeu. Cea care a trăit toată viața ei ca o rugăciune neîncetată, cu mintea pironită în Dumnezeu, nu putea sfârși altfel decât printr-o adormire liniștită, blândă, fără spaimă și fără luptă cu vrăjmașul — pentru că vrăjmașul n-a avut niciodată nimic al lui în ea.
De ce ne privește pe noi taina aceasta
Am putea crede că prăznuirea aceasta e doar despre ea, o cinstire cuvenită unei persoane aparte, fără legătură cu lupta noastră de zi cu zi. Dar Biserica n-a rânduit niciodată o sărbătoare doar ca amintire istorică. Adormirea Maicii Domnului ne este dată ca icoană a propriei noastre nădejdi. Dacă trupul ei, curățit de patimi, purtător de har necurmat, a adormit ca să învie întreg — atunci și trupul nostru, oricât de sfâșiat de patimi și de vreme, are nădejde de înviere, dacă va fi și el, măcar puțin, curățit prin pocăință.
Postul care premerge sărbătoarea aceasta nu e o formalitate din calendar. E o chemare: să ne strângem mintea, ca ea, din risipirea cea de toate zilele, și s-o adunăm în Dumnezeu, ca nu cumva ceasul nostru din urmă, oricând ar veni, să ne găsească risipiți, ci — după chipul ei — liniștiți, împăcați, cu candela minții aprinsă și cu untdelemnul faptelor bune pregătit.
Troparul zilei spune că, adormind, Maica Domnului n-a părăsit lumea. Rămâne mijlocitoare, rămâne mamă, rămâne aproape — nu ca o amintire, ci ca o prezență vie, pentru că moartea n-a putut s-o despartă de cei pentru care s-a rugat neîncetat cât a fost pe pământ. Așa se cuvine să înțelegem și noi ziua aceasta: nu ca pe un sfârșit prăznuit cu întristare, ci ca pe o naștere — a doua, cea din urmă, cea adevărată — pentru cer.
