„Vai de omul al cărui nume e mai mare decât fapta!”
Sunt nume care merg înaintea omului și fapte care rămân în urma lui. Așa se naște nenorocirea aceasta tăcută: omul ajunge cunoscut înainte de a fi vrednic, lăudat înainte de a fi încercat, așezat pe un piedestal pe care fapta lui nu-l poate ține. Numele crește repede — prin vorbă, prin faimă, prin ce spun alții despre tine — dar fapta crește greu, în tăcere, prin osteneală și vreme. Când distanța dintre ele se mărește prea mult, omul ajunge să trăiască din umbra propriului nume, nu din lumina faptei sale.
Părinții au cunoscut bine primejdia aceasta și au numit-o slavă deșartă: nu slava rea în sine, ci slava neîntemeiată, cea care se așează pe un temei care nu există încă. Omul al cărui nume întrece fapta trăiește o minciună fără să mintă — pentru că nu el o spune, ci alții o cred despre el, iar el se lasă purtat de ea. E mai ușor să porți un nume mare decât să porți o cruce grea; de aceea mulți aleg, fără să-și dea seama, primul lucru, crezând că-l poartă pe al doilea.
Sfinții au fugit de lucrul acesta cu toată puterea. Ei ascundeau faptele mari sub tăcere, tocmai ca să nu li se umfle numele peste ceea ce erau cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Nu pentru că fapta bună ar trebui ascunsă de lume din trufie inversă, ci pentru că știau cât de repede numele mare fără faptă pe măsură devine judecată, nu cinste. Cu cât ești numit mai sus, cu atât ești cerut mai mult; iar cel căruia i s-a dat mult, mult i se va cere.
Vai, deci, nu pentru că omul acesta ar fi rău, ci pentru că trăiește într-o primejdie ascunsă: crede despre sine ceea ce alții cred despre el, și uită să mai întrebe dacă e adevărat. Vindecarea nu stă în a fugi de nume — numele vine sau nu vine, nu stă în puterea noastră — ci în a lucra necontenit ca fapta să ajungă din urmă numele, chiar dacă niciodată nu-l va ajunge de tot. Așa rămâne omul treaz: nu mulțumit de ce se spune despre el, ci încă nemulțumit de ce a făcut, până ce fapta, măcar în taină, va spune ea însăși mai mult decât spune numele.
