„Portavocea zeilor. Poetul exprimă opiniile superioare universale ale națiunii, el este portavocea și fluierul ei; dar, prin virtutea versului și a tuturor celorlalte mijloace artistice, le exprimă astfel încât națiunea le socotește ca fiind ceva cu totul nou și minunat și crede, cu toată seriozitatea, că el este portavocea zeilor. Da, sub norii creației, poetul însuși uită de unde își trage toată înțelepciunea intelectuală — de la tată și mamă, de la profesori și cărți de tot felul, de pe stradă și mai ales de la preot. El este înșelat de propria sa artă și chiar crede, într-o epocă naivă, că un zeu vorbește prin el, că creează într-o stare de inspirație religioasă. În fapt, el nu spune decât ceea ce a învățat, un amestec de înțelepciune populară și prostie populară. De aceea, în măsura în care poetul este cu adevărat vox populi, el este socotit vox Dei.” — Nietzsche
Nietzsche observă, cu ochiul lui necruțător de psiholog, un mecanism vechi cât cetatea: poetul rostește ceea ce poporul gândește confuz și simte nedeslușit, dar prin metru, prin ritm, prin vraja meșteșugului, transformă aceste gânduri obișnuite în ceva ce pare căzut din cer. Poporul crede că aude glasul unui zeu. De fapt aude, spune Nietzsche, doar propria lui înțelepciune — și propria lui prostie — întoarsă și înveșmântată în muzică. Poetul însuși uită, „sub norii creației”, că tot ce spune vine de la tată și de la mamă, de la dascăli și de la cărți, de la stradă și, mai ales, de la preot. Se lasă amăgit de propria artă și se crede, într-o clipă de naivitate, purtător de cuvânt al divinității. Vox populi, vox Dei — glasul poporului trecut prin gura poetului ajunge să fie luat drept glasul lui Dumnezeu.
Diagnosticul lui Nietzsche e ascuțit și, în bună parte, adevărat: mult din ceea ce omul numește „inspirație” e memorie deghizată. Mintea adună ca un hambar toate cele văzute și auzite, iar când le scoate, omul crede că sunt ale lui. Ceea ce am auzit demult, citit, absorbit fără să știm, revine îmbrăcat în haină nouă și ni se pare revelație. E o formă de uitare de sine — nu smerenie, ci simplă necunoaștere a surselor proprii.
Dar tocmai aici Tradiția patristică desparte apele mai limpede decât o face Nietzsche. Nu neagă că există o „inspirație” pur omenească, țesută din tată, mamă, dascăli, cărți, stradă — și, da, uneori chiar din preot rău priceput sau din duh străin. Dar tocmai de aceea deosebește cu mare grijă între duhul lumii și Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:12), între cuvântul „învățat prin înțelepciunea omenească” și cel „învățat de Duhul” (1 Corinteni 2:13).
Sfântul Apostol Petru spune limpede unde stă linia: „Nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia. Pentru că nu din voia omului s-a făcut vreodată proorocie, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20-21). Diferența dintre poetul lui Nietzsche și proorocul Scripturii nu e una de talent sau de măiestrie a versului, ci una de sursă și de stare lăuntrică: poetul rămâne închis în propria lui memorie și în propriul lui duh, oricât de rafinat ar fi acesta; proorocul e purtat, adică se golește pe sine ca să încapă glasul Celuilalt.
Sfinții Părinți cunosc bine și primejdia pe care Nietzsche o descrie fără să-i știe numele: prelest — amăgirea de sine, lumina falsă pe care mintea o ia drept lumină dumnezeiască, deși e doar strălucirea propriei imaginații încălzite. Sfântul Ioan Scărarul și Sfântul Isaac Sirul avertizează stăruitor asupra acestei stări: cel ce se crede iluminat fără să fi trecut prin smerenie și prin luptă cu patimile ia adesea drept dar de sus ceea ce e doar produsul firii sale — exact ce pățește, în descrierea lui Nietzsche, poetul „naiv” care se crede rostitor al zeilor.
Deosebirea nu stă însă doar în autenticitatea sursei, ci și în ce urmează după: adevărata insuflare dumnezeiască nu lasă omul mai umflat de sine, ci mai smerit; nu-i întărește impresia că e ceva aparte, ci îl coboară în cunoașterea propriei nimicnicii. Poetul lui Nietzsche iese din „norii creației” crezându-se mai presus de oameni. Proorocul adevărat, dimpotrivă, iese din întâlnirea cu Dumnezeu tremurând, ca Isaia: „Vai mie, că sunt om cu buze necurate!” (Isaia 6:5). Adevărul nu strălucește ca artificiul artei, ci luminează ca soarele: fără zgomot, dar de neocolit.
Așadar Nietzsche are dreptate să demaște falsul mesianism al inspirației omenești — și mulți dintre noi ar face bine să ne întrebăm de câte ori am luat drept „glas de sus” doar ecoul propriilor lecturi și frământări. Dar unde Nietzsche se oprește la om — și declară că nu există decât vox populi, orice pretenție de vox Dei fiind autoamăgire — Tradiția patristică nu se oprește acolo. Ea știe că există și cealaltă posibilitate, rară, dar reală: omul golit de sine, curățit prin pocăință, care nu mai vorbește din memoria lui, ci ca instrument tăcut al Cuvântului. Cel ce a fost atins de focul dumnezeiesc nu mai vorbește ca poet, ci ca rug aprins.
