„Nebunul este un om care se găsește în stare copilărească.”
Lumea folosește cuvântul „nebun” ca pe o insultă sau ca pe o etichetă a bolii minții, și de aceea mulți se sperie de el sau îl resping fără să-l înțeleagă. Dar gândul acesta ne cheamă să privim mai adânc: nebunul, în sensul lui cel mai curat, nu este cel căruia îi lipsește mintea, ci cel care s-a întors — sau a rămas — în starea copilărească. Iar starea copilărească nu este o lipsă, ci o comoară pe care cei mai mulți oameni maturi au pierdut-o pe drum.
Însuși Hristos a spus: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” Copilul nu se ascunde în spatele calculului, nu poartă masca prefăcătoriei, nu-și măsoară cuvintele după interes, nu se teme să spună adevărul simplu pe care-l vede. Copilul crede fără să ceară dovezi, iubește fără să calculeze răsplata, se miră de lume fără să o judece dinainte. Aceasta e „nebunia” de care vorbește gândul: nu întunecare a minții, ci limpezime a inimii, pe care lumea căzută n-o mai recunoaște ca înțelepciune, ci o ia drept slăbiciune sau rătăcire.
De aceea Biserica a cunoscut „nebunii întru Hristos” — sfinți care au ales să pară nebuni în ochii lumii, tocmai ca să scape de lanțul măririi de sine, al calculului și al părerii altora. Ei n-au pierdut mintea; au lepădat-o pe cea vicleană, cea care slujește mândriei, și au primit-o pe cea curată, cea a copilului care nu se teme să fie disprețuit pentru adevăr. Lumea îi vede nebuni tocmai pentru că măsoară cu o înțelepciune strâmbă, care confundă viclenia cu deșteptăciunea și smerenia cu slăbiciunea.
Aici stă confuzia pe care mulți o fac: cred că a fi matur înseamnă a te îndepărta cât mai mult de copilărie — a deveni tot mai calculat, mai bănuitor, mai închis, mai greu de mirare și de bucurie curată. Dar Evanghelia răstoarnă exact această scară de valori: maturitatea duhovnicească nu e opusul stării copilărești, ci întoarcerea la ea, purificată de patimi, dar păstrând mirarea, încrederea și simplitatea inimii. Cel „nebun” de care vorbește gândul acesta nu e cel rătăcit, ci cel care a avut curajul să rămână copil înaintea lui Dumnezeu, chiar și când lumea îl socotește prost pentru asta.
Așa se descoperă frumusețea ascunsă a acestui cuvânt: nebunia cea adevărată nu e boală, ci libertate — libertatea celui care nu mai are nimic de apărat, nimic de câștigat prin viclenie, nimic de ascuns prin mască. Este starea celui care, redevenit copil, poate în sfârșit intra acolo unde cei „înțelepți după lumea aceasta” nu mai pot intra.
