„Sensul vieții se află dincolo de existența omului.”
Este una dintre cele mai pierdute înțelegeri ale vremii noastre: omul caută sensul vieții înăuntrul propriei sale existențe, ca și cum răspunsul ar putea fi găsit strângând mai bine ce are deja — mai multă plăcere, mai multă reușită, mai multă recunoaștere, mai multă viață pentru sine. Dar cu cât caută mai adânc în sine, cu atât găsește mai puțin, pentru că sensul nu locuiește acolo. Un cerc, oricât s-ar întinde, nu poate ieși din sine ca să-și afle rostul; la fel, viața omului, oricât ar fi de bogată, nu-și poate da singură sensul din interiorul ei.
Aceasta este marea confuzie a lumii de azi: sensul e căutat ca produs al existenței, nu ca temei al ei. Omul modern trăiește ca și cum ar putea construi sensul din cărămizile propriei vieți — carieră, plăceri, relații, realizări — sperând că, adunate suficient, aceste cărămizi vor forma singure un acoperiș. Dar sensul nu se construiește de jos în sus, din ce facem; el vine de sus în jos, din ceea ce suntem chemați să fim. Nu noi dăm sens existenței; existența primește sens de la Cel ce este dincolo de ea.
Părinții au știut limpede acest lucru: omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu tocmai pentru ca sensul lui să nu poată fi niciodată doar al lui. Chipul trimite mereu spre Prototip; el nu se explică pe sine, ci pe Cel după care a fost făcut. De aceea toate încercările de a găsi sensul vieții doar în viață — fără Dumnezeu, fără veșnicie, fără o chemare mai mare decât noi — se termină în aceeași epuizare: fiindcă acolo unde se caută, sensul pur și simplu nu este. Este ca și cum ai căuta lumina soarelui pipăind pereții unei camere fără ferestre.
Sfântul Apostol Pavel spunea că în El trăim, ne mișcăm și suntem — nu doar existăm alături de El, ci existența noastră însăși e ținută de dincolo de noi. Iată de ce viața fără Dumnezeu nu e doar tristă, ci structural nesfârșită în golul ei: fiindcă îi lipsește exact locul de unde ar putea primi sensul. Iar viața cu Dumnezeu, chiar și în suferință, chiar și în sărăcie, chiar și în restriște, poate fi plină — pentru că are acces la izvorul de dincolo de ea, izvorul care singur poate umple ce este dedesubtul lui.
Aceasta este, deci, lecția pierdută pe care omul de azi are nevoie s-o recupereze: nu vei găsi niciodată sensul căutându-l în tine sau prin tine, ci doar întorcându-te spre Cel dincolo de care nimic mai mare nu există. Existența omului nu e un cerc închis, ci o mână întinsă; și doar când mâna aceasta e prinsă de o alta, mai presus de ea, viața încetează să mai fie o întrebare fără răspuns și devine, în sfârșit, o chemare împlinită.
