If you could relive one day from your past, which day would it be and why?
Today’s exhortation asks us about a day from the past we would wish to relive. But, looking deeper, we discover that the question hides a trap: it calls us to seek the lost day where it no longer is, in the place where it truly is lost — now, today, in this day which we still hold in our hand.
For let us be harsh with ourselves for a moment: even if grace were given to relive a day from the past, with all the knowledge we now have, with all the repentance we think we would carry — we would still not leave it without sin. The fallen man cannot live a single day pure, neither the first nor the last, without the work of grace. It is not the day we lack; we lack the state of vigilance to live it otherwise. That is why the Saints did not leave us the counsel “return in time,” but “watch now” — for the only time in which repentance is possible is the present. The past is to be lamented, not relived; the future is to be awaited, not yet lived. Only today can man repent.
Here also lies the mystery of Psalm 50, which the Church places daily before us, not as a memory of David’s sin, but as a prayer of each present day. David does not say “give me back the day when I did not sin,” but “create in me a clean heart, O God, and renew a right spirit within me” — he asks not for the erasure of the past, but for the making anew of the present. “Have mercy on me, O God, according to Thy great mercy” is not a prayer for another day, but for the day in which he prays. Psalm 50 is, in fact, the just answer to the temptation of dreaming of a past day: not return, but renewal.
And precisely here Prayer 99 is clearly bound. When I wrote it, I began from an image which frightens me even now: the last hour, when “all my sins shall stand revealed before God the Judge” — but the mystery of the prayer is not the terror of that future hour, but the recognition of a present state: “my conscience, long unexamined, has scarcely allowed itself to be opened.” I do not show there a particular day from the past I would wish to change — I show a conscience which for a long time has not been opened at all. And this is the true sickness: not the day long lost, but today lived without self-examination, without watchfulness, without repentance. “I am content with my state! Content not from humility, but from blindness” — behold the truly lost day. Not one from 1998 or from childhood, but today, if I let it pass unnoticed, disregarded, unexamined.
Prayer 99 also says a thing which today’s exhortation touches without knowing: “in vain I accuse the forefathers for the sin of which I have become a partaker.” Just as it is useless to seek healing in a past day we would change, so it is useless to seek guilt in other times, in other people, in another life. Adam’s sin is played again, today, in me — not because I bear a foreign guilt, but because, “of my own will,” I repeat the same fall. This is the closest bond between exhortation and prayer: both push us to lift our gaze from the past and place it upon the conscience of now.
What then do we do with this day, so that it not be “the day without repentance”? Prayer 99 itself gives the remedy, toward the end: “grant me, who have defiled the garment of the soul, to whiten it again… through the waters of tears.” We do not heal the past by reliving it, but the present by cleansing it. Not through nostalgia, but through tears. Not through sterile regret, but through repentance which, says Saint Isaac the Syrian, is “the second birth from God” — a birth which does not happen yesterday, but now.
Thus the answer to today’s exhortation is not a particular day from the past, but the decision not to let today itself become, in turn, a day unreturned in the book of conscience — a day lived and forgotten, unopened, unconfessed. “Today, if you hear His voice, harden not your hearts” (Ps. 94:8). Today is the only day we can truly live otherwise.
Prayer 99, from the cycle A Prayer
The dreadful time shall come, the fearful hour shall arrive, in which all my sins will stand revealed before God the Judge, before His angels, before all mankind. The state of my soul has been filled with fear under the sins inscribed in the book of my conscience, which I have committed in deed, in word, and in thought. My conscience, long unexamined, has scarcely allowed itself to be opened. Opening it, I did not find the expected peace. Only the inscribed sins can be read. God, only God can deliver me from the deceitful conscience. Only God can grant me the sight of my sins, of my fall, in which lies the seed of all human sins. Calling upon the mercy and power of Divinity, I open again the book of conscience, I look again at the multitude and kind of my sins; I look at what the sins I have committed have done to me! The consequences of the sinful life are blindness of mind, hardness and insensibility of heart. The multitude of my sins casts me into the greatest sadness. My heart has been troubled at such a sight, my work has been filled with obstacles raised by the habit of sin, which drags forcibly toward new sins. Sinful passions have grown old and have grievously harmed me because of my scattered life. I cast the countless multitude of my sins into the abyss of God’s mercy. The senses of my heart are drawn by the alluring spectacle, which resembles a harlot. Sin works in me through sinful thought, works through sinful feeling of heart and body; works through bodily senses, works through imagination. In me, in my whole being, lives the corruption of sin, which consents to and aids the sin that fights me from without. I am like a convict condemned, dragged wherever anyone wishes, for the convict, bound in chains, has no power to defend himself. The devil strives unceasingly to deceive and destroy me. I was born upon this land of weeping and misfortunes! Yet paradise was brought to me by the Redeemer, here it was planted in my heart. Through sin I have driven paradise out of my heart. Now in it is a mixture of good and evil, a dreadful struggle between good and evil, a tumult of countless passions, a torment — foretaste of eternal torment in hell. In myself I see the testimony that I am a son of Adam: I keep his inclination toward evil; I consent to the enticements of the deceiver even though I know he prepares death for me. In vain I accuse the forefathers for the sin of which I have become a partaker; I was freed from the bondage of sin by the Redeemer, and now I fall into sins not by compulsion, but by my own will. The passions strive each to gain dominion over me; they ceaselessly cast me from one to another, they stir me, they trouble me, and I do not perceive my wretched state! Over my mind hangs an impenetrable veil of darkness; upon my heart lies the heavy stone of insensibility. Will my mind come to itself, desiring to turn toward good? It is resisted by the heart accustomed to sinful delight, resisted also by my body, which has acquired animal desires. My being — mind, soul, and body — is divided, working at random, opposing one another, and only when sin works are they for a short time in agreement, against God. This is my state! It is the death of the soul during the life of the body! And I am content with my state! Content not from humility, but from blindness, from hardness. The soul does not feel that it is dead! I am wholly taken up with worldly cares, caring little for the need of my soul! I have not inherited repentance, because I do not yet see my sin. Sin I cannot see, as long as I delight in sin and allow myself its taste, even if only in thought and consent of heart. Because I am unripe I cannot plunge into silence and tears before God, I bring before Him a humble prayer, prayer for forgiveness of sins and healing from sinful passions, from these spiritual infirmities which arise from sins committed willingly and repeated for a long time. I am wholly unworthy of God. Lord, grant me understanding to know Thy teachings. Incline my heart to the words of Thy mouth, and let Thy word descend like dew. I stand with fear and reverence before the Great God, Who can cleanse my sins and renew me by His Most Holy Spirit. Lord! Grant me to see my sins so that my mind, wholly drawn to attention upon my sins, may cease to see the faults of my neighbor and see all men as good. Grant my heart to abandon the destructive care for worldly shortcomings, to unite all its care only in the care for acquiring purity and holiness prepared for us by Thee. Grant me, who have defiled the garment of the soul, to whiten it again: it was already washed in the waters of baptism, and now, after defilement, this garment needs to be washed in the waters of tears. Grant me to see, in the light of Thy grace, the many infirmities that live in me, stifling in the heart spiritual movements, bringing into it the movements of blood and body, which are contrary to the Kingdom of God. Grant me the great gift of repentance, preceded and born of the great gift of seeing my sins. Preserve me with these great gifts from the abyss of self-deception, which arises in the soul because of its unnoticed and misunderstood sinfulness, and is born of the workings of the passions of pleasure and vain glory that live in me, unnoticed and misunderstood. Preserve me with these great gifts on my way toward Thee, Who callest those who acknowledge their sinfulness and rejectest those who deem themselves righteous, that we may glorify Thee forever, in Thy eternal blessedness, the Only True God, Redeemer of the enslaved, and Savior of the lost. Amen.
RO
Îndemnul de azi ne întreabă de o zi din trecut pe care am vrea s-o retrăim. Dar, privind mai adânc, descoperim că întrebarea ascunde o cursă: ea ne cheamă să căutăm ziua pierdută acolo unde nu mai e, în locul în care ea chiar se pierde — acum, azi, în ziua aceasta pe care încă o mai avem în mână.
Pentru că, să fim aspri cu noi înșine o clipă: chiar dacă ni s-ar da harul să retrăim o zi din trecut, cu toată știința de acum, cu toată căința pe care credem că am purta-o — tot n-am ieși din ea fără de păcat. Omul căzut nu poate trăi nicio zi curat, nici pe cea dintâi, nici pe cea din urmă, fără lucrarea harului. Nu ziua ne lipsește; ne lipsește starea de veghe care s-o trăiască altfel. De aceea Sfinții nu ne-au lăsat sfatul “întoarce-te în timp”, ci “veghează acum” — pentru că singurul timp în care pocăința e cu putință e cel prezent. Trecutul se plânge, nu se retrăiește; viitorul se așteaptă, nu se trăiește încă. Doar azi se poate pocăi omul.
Aici stă și taina Psalmului 50, pe care Biserica ni-l pune zilnic dinainte, nu ca pe o amintire a păcatului lui David, ci ca pe o rugăciune a fiecărei zile de acum. David nu spune “dă-mi înapoi ziua în care n-am păcătuit”, ci “inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” — cere nu ștergerea trecutului, ci facerea din nou a prezentului. “Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” nu e o rugăciune pentru altă zi, ci pentru ziua în care se roagă. Psalmul 50 e, de fapt, răspunsul just la ispita de a visa la o zi trecută: nu întoarcere, ci înnoire.
Și tocmai aici se leagă limpede Rugăciunea 99. Când am scris-o, am pornit de la o imagine care mă înspăimântă și azi: ceasul din urmă, când “toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu Judecătorul” — dar taina rugăciunii nu e groaza de acel ceas viitor, ci constatarea unei stări prezente: “conștiința mea necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă.” Nu-mi arăt acolo o zi anume din trecut pe care aș vrea s-o schimb — îmi arăt o conștiință care de multă vreme n-a mai fost deschisă deloc. Și asta e boala adevărată: nu ziua pierdută de demult, ci ziua de azi trăită fără cercetare de sine, fără trezvie, fără pocăință. “Sunt mulțumit cu starea mea! Sunt mulțumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele” — iată adevărata zi pierdută. Nu una din 1998 sau din copilărie, ci ziua de azi, dacă o las să treacă neluată în seamă, nesocotită, necercetată.
Rugăciunea 99 mai spune un lucru pe care îndemnul de azi îl atinge fără să știe: “în zadar învinui pe strămoși pentru păcatul căruia m-am făcut părtaș.” La fel cum n-are rost să căutăm vindecarea într-o zi trecută pe care am schimba-o, tot așa n-are rost să căutăm vinovăția în alte vremuri, în alți oameni, în altă viață. Păcatul lui Adam se joacă din nou, azi, în mine — nu pentru că port o vină străină, ci pentru că, “de bunăvoie”, repet aceeași cădere. Aceasta e legătura cea mai strânsă între îndemn și rugăciune: amândouă ne împing să scoatem privirea din trecut și s-o punem pe conștiința de acum.
Ce facem, atunci, cu ziua asta, ca să nu fie ea “ziua fără pocăință”? Rugăciunea 99 dă chiar ea leacul, spre sfârșit: “dă-mi mie celui ce am spurcat haina sufletului, să o albesc iarăși… prin apele lacrimilor.” Nu vindecăm trecutul retrăindu-l, ci prezentul spălându-l. Nu prin nostalgie, ci prin lacrimă. Nu prin regret sterp, ci prin pocăința care, spune Sfântul Isaac Sirul, e “a doua naștere din Dumnezeu” — o naștere care nu se întâmplă ieri, ci acum.
Așa că răspunsul la îndemnul zilei nu e o zi anume din trecut, ci hotărârea de a nu lăsa ziua de azi să devină, la rândul ei, o zi neîntoarsă în cartea conștiinței — o zi trăită și uitată, nedeschisă, nemărturisită. “Astăzi de veți auzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre” (Ps. 94:8). Azi e singura zi pe care o putem cu adevărat trăi altfel.
Rugăciunea 99, din ciclul O Rugăciune
Veni-va vremea acea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoșat, în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu Judecătorul, înaintea îngerilor Lui, înaintea întregii omeniri. Starea sufletului meu s-a umplut de spaimă sub păcatele însemnate în cartea conștiinței mele, pe care le-am săvârșit cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul. Conștiința mea necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulțumirea așteptată. Doar păcatele însemnate se pot citi. Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să mă izbăvească de conștiința vicleană. Numai Dumnezeu, îmi poate dărui vederea păcatelor mele, a căderii mele, în care se află sămânța tuturor păcatelor omenești. Chemând în ajutor mila și puterea Dumnezeirii, deschid iar cartea conștiinței, iarăși mă uit la mulțimea și felul păcatelor mele; mă uit ce mi-au făcut păcatele pe care le-am făcut! Urmările vieții păcătoase sunt orbirea minții, împietrirea și nesimțirea inimii. Mulțimea păcatelor mele mă aruncă în cea mai mare tristețe. Inima mea s-a tulburat de asemenea priveliște, lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea păcatului, care atrage în chip silnic spre noi păcate. Patimile păcătoase s-au învechit și m-au vătămat cumplit din pricina vieții mele împrăștiate. Arunc toată nenumărata mulțime a păcatelor mele în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Simțurile inimii mele sunt atrase de către priveliștea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lucrează prin simțirea păcătoasă a inimii și a trupului; lucrează prin simțurile trupești, lucrează prin închipuire. În mine, în toată ființa, trăiește stricăciunea păcatului, care încuviințează și ajută păcatul care mă luptă, din afară. Sunt asemenea unui ocnaș osândit, pe care îl târăște oricine unde vrea, fiindcă ocnașul, încătușat fiind în lanțuri nu are putința de a se apăra. Diavolul se străduiește neîncetat să mă amăgească și să mă piardă. Eu m-am născut pe acest tărâm al plânsului și al nenorocirilor! Dar mi-a fost adus raiul de către Răscumpărătorul, aici a fost sădit în inima mea. Prin păcat am alungat raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine și rău, o luptă cumplită între bine și rău, o învălmășeală de nenumărate patimi, un chin-pregustare a veșnicului chin din iad. În mine însumi văd mărturia faptului că sunt fiu al lui Adam: păstrez aplecarea lui spre rău; mă învoiesc cu îmbierile amăgitorului chiar dacă știu că-mi gătește moartea. În zadar învinui pe strămoși pentru păcatul căruia m-am făcut părtaș; eu am fost eliberat din robia păcatului de către Răscumpărătorul și de acum cad în păcate nu de silă, ci de bunăvoie. Patimile se luptă care mai de care să pună stăpânire pe mine; neîncetat mă aruncă de la una la cealaltă, mă răscolesc, mă tulbură și nu-mi văd starea mea jalnică! Asupra minții mele atârnă un văl nepătruns de întunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimțirii. Oare își va veni în fire mintea mea, care va vrea să se îndrepte către bine? I se împotrivește inima deprinsă cu desfătarea păcătoasă, i se împotrivește și trupul meu, ce a agonisit dorințe animalice. Ființa mea — mintea, sufletul și trupul — sunt despărțite, lucrează alandala, se împotrivesc una celeilalte și numai când lucrează păcatul se află într-o înțelegere de scurtă vreme, potrivnică lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieții trupului! Iar eu sunt mulțumit cu starea mea! Sunt mulțumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu simte că este mort! Cu totul sunt prins de grijile lumești, puțin îmi pasă de nevoia sufletului meu! Nu am moștenit pocăința, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd, atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat și îmi îngădui gustarea lui, fie numai cu gândurile și cu încuviințarea inimii. Din pricină că sunt necopt nu mă pot afunda în tăcere și plâns înaintea lui Dumnezeu, aduc înaintea Lui o rugăciune smerită, rugăciune pentru iertarea păcatelor și vindecarea de patimile păcătoase, de aceste neputințe duhovnicești care iau ființă din păcatele săvârșite de bună voie și repetate vreme îndelungată. Sunt în întregime nevrednic de Dumnezeu. Doamne, dă-mi pricepere ca să cunosc Învățăturile Tale. Pleacă inima mea spre cuvintele gurii Tale și să se pogoare ca roua cuvântul Tău. Stau cu frică și cu evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să curețe păcatele mele și să mă înnoiască prin Preasfântul Său Duh. Doamne! Dă-mi să-mi văd păcatele mele așa încât mintea mea atrasă cu desăvârșire de luarea aminte față de păcatele mele, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți într-acest chip buni. Dă inimii mele să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile lumești, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine. Dă-mi mie celui ce am spurcat haina sufletului, să o albesc iarăși: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, această haină are nevoie să fie spălată prin apele lacrimilor. Dă-mi să văd în lumina harului Tău, neputințele cele de multe feluri care trăiesc în mine, înăbușind în inimă mișcările duhovnicești, aducând în ea mișcările sângelui și trupului, care sunt potrivnice Împărăției lui Dumnezeu. Dă-mi marele dar al pocăinței, înaintea căruia merge și pe care îl naște marele dar al vederii păcatelor mele. Păzește-mă cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoșeniei sale neluate în seamă și neînțelese, și se naște din lucrările patimii dulceții și slavei deșarte care trăiesc în mine, neluate în seamă și neînțelese. Păzește-mă pe mine cu aceste mari daruri în calea mea către Tine, Cela ce chemi pe cei ce-și recunosc păcătoșenia și lepezi pe cei ce se cred drepți, ca să Te slavoslăvim în veci, întru veșnica Ta fericire a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiți, și Mântuitorul celor pierduți. Amin.
