„Măștile morale ale caracterului. — În epocile în care măștile de caracter ale diferitelor clase sunt fixate definitiv, ca și clasele înseși, moraliștii se vor lăsa ispitiți să considere absolute și măștile morale de caracter, și să le zugrăvească în consecință. Astfel Molière este de înțeles ca și contemporan al societății lui Ludovic al XIV-lea: în societatea noastră a tranzițiilor și a stărilor intermediare, el ar părea un pedant inspirat.” — Nietzsche
Ce spune Nietzsche
Observația lui Nietzsche pare, la prima vedere, doar o notă de istorie literară: Molière a putut zugrăvi Avarul, Mizantropul sau Tartuffe drept tipuri fixe, universale, pentru că societatea lui — a Franței lui Ludovic al XIV-lea — avea ea însăși clase sociale fixe, cu roluri, ranguri și cutume neschimbate de la o generație la alta. Fiecare clasă își purta „masca” ei — un fel de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se supăra, de a iubi — la fel de stabilă precum locul ei în ierarhie. Într-o asemenea lume, moralistul putea crede, fără să greșească prea mult, că a descris natura omenească însăși, când de fapt descrisese doar costumul unei epoci.
Miza filozofică e mai adâncă. Nietzsche denunță o iluzie: aceea de a lua o formă istorică, condiționată de împrejurări sociale, drept lege eternă a caracterului. Moralistul devine victima propriei acurateți: cu cât zugrăvește mai fidel masca vremii lui, cu atât mai mult riscă să o eternizeze în text, uitând că masca s-a schimbat odată cu clasele care o purtau. Într-o „societate a tranzițiilor” — cum e a noastră, spune el, și cum e cu atât mai mult a noastră azi — omul nu mai are o mască fixă; se remodelează, își schimbă rolul, iese din categoria în care s-a născut. Cel care ar încerca să-l zugrăvească după tiparul lui Molière n-ar mai fi un observator genial, ci „un pedant inspirat” — cineva care aplică o hartă veche unui teritoriu care s-a mutat de sub ea.
E, în fond, un capitol din campania lui Nietzsche împotriva moralei absolutizate: dacă până și măștile morale — nu doar preceptele — sunt produse istorice, atunci pretenția moralistului de a le fi surprins „firea eternă” e naivă. Ceea ce numim „caracter” e adesea doar costumul social, purtat atât de mult și de bine încât ajunge să pară piele.
Chipul de sub mască
Există aici o observație pe care Biserica n-are de ce s-o respingă: da, hainele sociale ale omului se schimbă cu vremea. Sfinții Părinți au un cuvânt tocmai pentru distincția aceasta — Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește logosul de tropos: logosul e rațiunea, firea neschimbată a unui lucru, sădită de Cuvântul lui Dumnezeu în chiar temelia lui; troposul e felul, modul concret în care firea aceea se întrupează în timp, în împrejurări, în libertate. Un om rămâne om — după logos — fie că trăiește la curtea lui Ludovic al XIV-lea, fie într-o societate „a tranzițiilor” ca a noastră; dar *troposul* lui — limbajul, obiceiurile, formele exterioare de politețe sau de mânie — se schimbă necontenit. Molière n-a greșit că a zugrăvit un tropos; a greșit, cum spune Nietzsche, doar cel care l-ar fi luat drept logos.
Dar aici se despart drumurile. Pentru Nietzsche, sub costumul de epocă nu mai găsim nimic stabil — nici măcar o fire; totul e, până la capăt, mască peste mască, tropos fără logos, formă fără temelie. Pentru Evanghelie, dimpotrivă, sub toate costumele istorice ale omului stă ceva neschimbat: chipul lui Dumnezeu sădit în el (Facerea 1:26), pe care nicio modă, nicio clasă socială și nicio tranziție istorică nu-l pot atinge, oricât l-ar acoperi de măști. Omul din Corint și omul de azi poartă haine sufletești diferite; dar amândoi sunt, în adânc, aceeași ființă chemată la asemănarea cu Hristos, „Care este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8).
Tocmai de aceea, Scriptura are propriul ei cuvânt despre măști: cuvântul grecesc pentru „fățarnic” — hypokrites — înseamnă, la origine, actor, cel care vorbește de sub o mască. Domnul îi mustră pe cărturari și farisei nu pentru că poartă haine (toți poartă), ci pentru că au făcut din evlavie o mască fixă, un rol jucat „ca să fie văzuți de oameni” (Matei 6:1), o formă exterioară frumoasă peste un interior plin de „oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23:27-28). Fariseul lui Nietzsche și fariseul Evangheliei se întâlnesc într-un punct: amândoi confundă masca cu firea, costumul cu chipul.
Iar Sfântul Apostol Pavel duce distincția mai departe, spre făgăduință: vorbind despre acoperământul de pe fața lui Moise, el spune că „noi toți, cu fața descoperită, privind ca în oglindă slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Nu e vorba de o mască nouă, mai bună, care să înlocuiască una veche, uzată de trecerea claselor sociale — ci de căderea măștii înseși. Cel care se apropie de Hristos nu-și schimbă costumul pentru unul mai la modă; i se dă un chip descoperit, statornic, „același din slavă în slavă” — nu pedant, pentru că nu ține de nicio epocă, ci viu, pentru că vine dintr-o Persoană care nu îmbătrânește.
De aceea, unde Nietzsche vede doar măști care se demodează, Sfinții arată o cale a smereniei: 1 Regi 16:7 spune limpede că „omul se uită la fața omului, iar Domnul se uită la inimă.” Fața pe care o vede lumea — clasă, rang, rol, costum — poate fi și „pedant inspirat” mâine; inima văzută de Dumnezeu nu are nevoie de nicio actualizare, pentru că nu a fost niciodată o mască de epocă, ci chipul pe care Ziditorul l-a sădit în om o dată pentru totdeauna, spre a se face asemenea Fiului Său.
