Prudența în tot ce faci, având în vedere sfârșitul

 „Tot ce faci fă cu prudență, având în vedere sfârșitul!”

Este un gând pe care lumea îl aude rar, și încă și mai rar îl păstrează, pentru că trăim într-un prezent care se crede fără urmare — ca și cum fiecare faptă ar rămâne închisă în clipa ei, fără ecou, fără judecată, fără sfârșit care s-o cântărească. Dar Părinții au știut altceva: că nimic din ce facem nu se pierde în neant, ci totul se adună undeva, așteptând ziua în care va fi arătat la lumină. De aceea prudența nu e frică de viață, ci este chiar înțelepciunea de a trăi ținând cont de unde duce fiecare pas.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel înțelept nu privește doar la fapta din fața lui, ci la roada ei îndepărtată — la ce va crește din sămânța pe care o pune astăzi. Prudența aceasta nu e calcul rece, ci vedere duhovnicească: e ca omul care, construind o casă, nu se uită doar la cărămida pe care o pune acum, ci la toată clădirea pe care o ridică, știind că o temelie strâmbă se va vedea abia la acoperiș. Cine trăiește fără să se gândească la sfârșit trăiește ca și cum ar construi orbește, mulțumit doar de cărămida de azi.

„Având în vedere sfârșitul” — iată taina întregii vieți creștine. Nu pentru că am trăi cu spaima morții atârnând deasupra noastră ca o sabie, ci pentru că amintirea sfârșitului (ceea ce Părinții numeau pomenirea morții) e cea care limpezește toate celelalte alegeri. Cine își amintește de sfârșit nu mai are timp de pierdut cu mânia care nu iartă, cu vorba care rănește fără rost, cu fapta făcută doar pentru clipa de acum. Prudența născută din pomenirea sfârșitului nu paralizează viața — o așează în ordinea ei firească, dându-i fiecărui lucru greutatea pe care o merită și nu una mai mare.

De aceea acest gând, uitat de atâția, nu e o povară, ci o eliberare: cine trăiește cu sfârșitul în minte nu mai e sclavul clipei trecătoare, ci stăpân peste alegerile sale, cântărindu-le nu după plăcerea de moment, ci după rodul lor din veșnicie. Prudența aceasta e, de fapt, o formă de dragoste de sine bine înțeleasă — grija pentru sufletul care va sta, într-o zi, în fața propriului sfârșit, și va da seamă de tot ce a semănat.

Lasă un răspuns