„Depresia e un diavol ce te lasă îngrozit.”
Este o imagine aspră, dar Părinții pustiei n-ar fi respins-o ușor. Ei cunoșteau bine ceea ce numeau acedia — „diavolul de amiază”, cum îl numea Evagrie Ponticul — o greutate care cade peste suflet fără vestire, golind ziua de sens, întunecând orice bucurie, lăsând omul înghețat între zidurile propriei chilii, fără putere să se roage, fără putere să lucreze, fără putere nici măcar să spere. Nu e o simplă tristețe trecătoare; e o groază surdă care pare că stinge orice lumină din jur.
Dar aici e important să fim atenți la ce spuneau exact Părinții: acedia — și tot ce astăzi numim depresie — nu era privită ca o slăbiciune de caracter, ci ca o luptă reală, cu greutate proprie, cerând nu doar voință, ci și leac, sprijin, uneori ani întregi de răbdare. Sfântul Ioan Casian scria despre acest „demon al amiezii” tocmai pentru ca monahii să nu se învinovățească singuri când cădeau sub el, ci să știe că e o luptă cunoscută, purtată de mulți sfinți înaintea lor, și că izbăvirea vine adesea încet, prin răbdare, prin ajutor, prin blândețe cu sine, nu prin asprime.
Numind-o „diavol”, Părinții nu voiau s-o transforme într-o poveste înfricoșătoare fără ieșire, ci voiau exact opusul: s-o scoată din tăcere, s-o numească, s-o privească drept în față ca pe un vrăjmaș cunoscut, nu ca pe o rușine ascunsă. Un vrăjmaș numit poate fi luptat; o groază nenumită te ține paralizat. De aceea a spune „aceasta e o luptă, nu o pată pe sufletul meu” e primul pas spre a nu mai fi îngrozit de ea.
Iar aici tradiția patristică nu se oprește la diagnostic, ci merge mai departe spre nădejde: nici cel mai negru întuneric nu e mai puternic decât Cel care a coborât în iad tocmai ca să nu mai existe întuneric unde El să nu fi ajuns deja. Cine se luptă cu acest „diavol” nu se luptă singur, chiar dacă simte că da; iar lupta aceasta, oricât de lungă, nu e fără capăt.
