„Aproape toți suferim de neștiință, toate amestecându-le, toate ale Dumnezeieștii Scripturi strâmbându-le sau răstălmăcindu-le spre pieirea noastră, silindu-ne să avem și să facem dumnezeieștile Scripturi susținătoare ale patimilor, ale poftelor și ale pieirii noastre!”
Este una dintre cele mai vechi și mai statornice primejdii ale vieții duhovnicești: nu lipsa Scripturii, ci neștiința cu care ea e citită. Cuvântul lui Dumnezeu stă neschimbat de veacuri, limpede pentru cine se apropie de el cu smerenie — dar același cuvânt, luat cu neștiință, cu grabă sau cu patimă ascunsă, poate fi întors pe dos până ajunge să slujească exact ce ar fi trebuit să vindece. Nu Scriptura se schimbă; se schimbă ochiul care o citește, iar ochiul întunecat de patimă vede întunecat chiar și lumina.
Sfântul Petru însuși avertiza despre cei neînvățați și neîntăriți care răstălmăcesc scrierile spre a lor pierzare, iar Sfinții Părinți au repetat mereu acest avertisment: Scriptura nu se dă spre tălmăcire de unul singur, ca pradă gândului fiecăruia, ci se primește în Biserică, prin Duhul care a insuflat-o, prin tâlcuirea celor care au trăit-o înainte de a o explica. Cine se apropie de Scriptură cu patima deja în inimă nu găsește acolo vindecare de patimă, ci găsește îndreptățire pentru ea — își aduce sabia și taie din text exact bucata care-i confirmă ce voia deja să facă.
Aceasta e taina strâmbării: nu se neagă Scriptura, se folosește Scriptura. Este mai vicleană decât tăgăduirea directă, pentru că poartă haina evlaviei, în timp ce hrănește dedesubt exact poftele pe care ar fi trebuit să le stingă. Sfântul Vasile cel Mare avertiza tocmai despre eretici care nu resping textul sfânt, ci îl folosesc, tăindu-l și potrivindu-l după propria măsură, până când Scriptura ajunge oglindă a patimii lor, nu a adevărului lui Dumnezeu.
De aceea, leacul nu e doar cunoașterea literei, ci smerenia cu care e primită. Cel care citește Scriptura pentru a se schimba pe sine găsește acolo viață; cel care o citește pentru a-și confirma ce e deja va găsi mereu felul de a o răsuci spre asta — nu pentru că textul ar fi ambiguu, ci pentru că inima neștiutoare, neîndrumată, neînfrânată e capabilă să întoarcă orice lumină spre propriul întuneric. Neștiința aceasta nu e simplă lipsă de învățătură, ci lipsă de smerenie înaintea Celui ce a vorbit prin Scriptură — și doar smerenia poate face din citire, cunoaștere, iar din cunoaștere, mântuire.
