Nu voi vorbi eu despre rugăciune. Ar fi prea puțin, și ar fi despre mine.
Las rugăciunea să vorbească despre mine — ca lucrare a lui Dumnezeu în mine, nu ca faptă a mea către Dumnezeu. Și tocmai de aceea mărturia aceasta n-are sfârșit scris. Ea nu se poate încheia acum, la finalul unui rând, pentru că lucrarea nu s-a încheiat. Se va încheia doar atunci când voi înceta să mai am nevoie de vindecare — adică la moarte, sau, mai degrabă, dincolo de ea, când vindecarea va fi desăvârșită.
La început, rugăciunea vorbea despre neputința mea de a mă opri din vorbit. Umplea golul cu cuvinte, ca să nu simt golul. Îmi dădea o formă de-a fi ocupat înaintea lui Dumnezeu, ca un om care intră grăbit într-o casă și umple tăcerea cu vești, de teamă ca tăcerea să nu-l întrebe ceva.
Apoi rugăciunea a început să vorbească despre răbdarea mea scurtă. Cerea să rămân, și eu voiam să plec. Cerea măsură, și eu voiam repeziciune — cum caut și în vorbirea cu oamenii, tăind drept la miez, fără ocol. Rugăciunea m-a ținut acolo, în ocolul acela pe care mintea mea îl disprețuiește, și m-a învățat că nu tot ce e drept trebuie spus repede, și nu tot drumul spre Dumnezeu poate fi scurtat.
Mai târziu, rugăciunea a vorbit despre frica mea — nu frica de moarte ca sfârșit, ci frica de despărțire, singura frică pe care am găsit-o adevărată în mine. Și tot rugăciunea a adus, alături de frică, nădejdea care n-o stinge, ci o ține trează: cine va crede întru El nu va fi dat de rușine.
Dacă rugăciunea ar vorbi acum despre mine, ar spune, poate, atât: că am fost un om care a vrut să știe adevărul mai mult decât să fie plăcut, și că prețul acesta l-a purtat și în casă, și pe drum, și în mașină, printre străini care coborau cu un cuvânt greu sau ușor, dus mai departe fără mine. Ar spune că am cerut iertare pentru toți cei pe care i-am supărat fără să vreau, mai des decât am cerut pentru mine. Ar spune că am iubit filosofia și psihologia nu ca stăpâne, ci ca slujitoare, și că am vrut să le țin de mână spre Hristos, nu spre mine.
Dar toate acestea nu sunt încă mărturie încheiată. Sunt doar fila de azi dintr-o carte care nu s-a scris singură, și pe care n-o închid eu.
Nu raiul e sensul meu, nu iadul e frica mea cea din urmă. Hristos este sensul. Și de aceea, dacă rugăciunea ar avea ultimul cuvânt despre mine, n-ar fi un verdict, ci o cerere lăsată deschisă, așa cum o duc eu însumi pe buze: Doamne, și în iad dacă ajung, lasă-mi bucuria Numelui Tău.
Rugăciunea aceasta despre mine nu se termină aici. Se termină când mor. Și poate nici atunci.
