Dimitrie Cantemir (1673–1723) e cunoscut mai ales ca domnitor al Moldovei, cărturar și enciclopedist — autorul unor lucrări impresionante despre istoria Imperiului Otoman, geografia și obiceiurile Moldovei, dar și, poate mai puțin știut, autorul primei lucrări filosofice originale scrise de un român: Divanul, sau Gâlceava înțeleptului cu lumea, sau Giudețul sufletului cu trupul (1698).
Cele două voci ale dialogului sunt Lumea, care vorbește în numele bunurilor și plăcerilor trecătoare, și Înțeleptul, glasul rațiunii luminate de credință, care le cântărește prin prisma veșniciei. Cartea conține și un al doilea dialog, între Suflet și Trup, dar seria de față urmărește doar disputa Lumii cu Înțeleptul.
Lumea se laudă cu bogățiile, puterea, faima și plăcerile pe care le oferă celor ce i se supun, iar Înțeleptul îi demontează argumentele unul câte unul, arătând că tot ce oferă Lumea e trecător, iar adevărata fericire stă în virtute și în apropierea de Dumnezeu. Nu e un tratat abstract, ci o luptă de argumente — Lumea nu cedează ușor, aduce exemple concrete (Alexandru cel Mare, bogății, glorie), iar Înțeleptul răspunde cu Scriptura, cu rațiunea și cu observația directă asupra firii lucrurilor.
Deși e predat la școală mai ales ca „primul text filosofic românesc”, Divanul e în esență un text duhovnicesc, scris de un creștin ortodox pentru cititori ortodocși, cu rădăcini adânci în gândirea patristică — chiar dacă legătura asta se pierde ușor când textul e citit doar ca literatură veche sau curiozitate istorică.
Scopul acestei serii e să recitim Divanul cu ochii Bisericii: să luăm fiecare dialog, să-l lăsăm să vorbească în limba lui originală, și apoi să-l punem alături de Sfinții Părinți și de Scriptură, ca să vedem cât de viu rămâne astăzi ceea ce Cantemir scria acum mai bine de trei secole.
Pornim chiar de la începutul dialogului, cu întrebarea Înțeleptului despre norocul fără de sfârșit pe care Lumea îl făgăduiește tuturor — și cu prețul ascuns pe care puțini îl văd din timp: „Norocul fără margini și sfârșitul lui amar.”
Norocul fără margini și sfârșitul lui amar
Norocul în lume nu aduce fericire
Înțeleptul: Și pînă cînd moştenesc ei acest bun și fericit dar al tău?
Norocul este nehotărît
Lumea: Fără limită și fără sfîrșit.
Cel fericit pe lume este nenorocit
Înțeleptul: Mi-am dat seama și este adevărat că nu au limită, pentru că tocmai când nici nu gîndesc, atunci sînt lipsiți și dezbrăcați de toate acestea și sărăcesc, iar de la faimoasa și lăudata avuție ajung la o sărăcie foarte înjositoare și disprețuită, și astfel, sfîrşitul, care trebuia să le fie bun și dulce și se cuvenea să le aducă bucurie, devine urît și amar. Iar omul se întoarce în țărîna sa cu o întristare de nedescris și sufletul i se chinuiește în gheena, fără de milă și fără sfîrşit în veci.
Aici e rana ascunsă a norocului lumesc: ce nu are margine nu poate fi nici cunoscut, nici stăpânit, nici mulțumit. Cine aleargă după noroc nu se satură niciodată — se pierde exact în clipa în care crede că a ajuns. Iar când nici nu se mai gândește la asta, se trezește dezbrăcat de tot.
E aceeași poveste cu bogatul nebun din Evanghelie: își plănuia hambare noi și ani mulți înainte, dar chiar în noaptea aceea i s-a cerut sufletul. Averea nu i-a folosit la nimic, pentru că nu era bogat în Dumnezeu (Luca 12:20-21). Norocul lumesc nu doar că nu ține — se răstoarnă exact în punctul lui culminant, și atunci amărăciunea e pe măsura dulceții lăudate înainte.
Ia exemplu din istoriile vechi
Lumea: Bine am zis eu că îți lipsește cunoașterea și că te-ai înstrăinat de mintea ta. Oare nu ai citit istoriile și nu ai cercetat cronicile, ca să afli și să știi în cît de puțin și de scurt timp cîtă lume a supus împăratul Alexandru, fiul lui Filip; cîte regiuni a cucerit, cîte cetăți a dărîmat și a zidit, cîte avuții a cîștigat și cu cîtă cinste s-a săvîrșit în împărăția sa?
Lumea se contrazice singură
Lumea se laudă cu Alexandru, dar nu vede că el e chiar dovada împotriva ei. Ce e mai amar decât să ai totul și să nu poți păstra nimic? Ce e mai trist decât să fii numit „cel Mare” de oameni, dar mic în fața morții? Norocul lui a fost fără margini, dar viața lui a avut margine. Slava lui a rămas fără sfârșit în cronici, dar s-a oprit brusc în trup.
Înțeleptul nu contestă biruințele lui, ci durata lor. Lumea numără cetăți cucerite; Înțeleptul numără ce rămâne după moarte. Lumea vede întinderea imperiului; Înțeleptul vede îngustimea mormântului. Lumea spune „cât de repede a supus lumea”; Înțeleptul întreabă „cât de repede a fost supus de moarte”.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă chiar definiția care demontează lauda Lumii: “Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere.” După acest dreptar, Alexandru a cucerit lumea, dar n-a fost neapărat împărat pe sine — iar cine nu-și stăpânește patimile rămâne, oricâte cetăți ar avea, tot rob. Sfântul adaugă și cheia care răstoarnă complet criteriile Lumii: cel bogat nu e cel ce are multe, ci cel ce n-are nevoie de multe, așa cum sărac e cel ce poftește multe, chiar dacă ar avea toate lucrurile lumii — exact portretul lui Alexandru, mort la treizeci și trei de ani, lăsând în urmă doar praf și cearta urmașilor.
Deșertăciunea norocului lumesc
De aceea Scriptura numește toate acestea deșertăciune a deșertăciunilor (Eclesiastul 1:2) — nu pentru că lucrurile lumii ar fi rele în sine, ci pentru că sunt trecătoare și nu pot umple o inimă făcută pentru veșnicie. Apostolul Pavel spune limpede: n-am adus nimic în lume, arătat este că nici nu putem să scoatem ceva din ea (1 Timotei 6:7).
