Societatea de azi are un idol nou, îmbrăcat în hainele libertății: pasiunea. „Fă ce iubești și nu vei munci o zi din viață” — lozinca sună ca o eliberare, dar ascunde o mutare de temelie: munca nu mai e loc de slujire, ci altar al eu-lui. Ce era cândva chemare — o rânduială primită, în care omul se așază smerit între ceilalți și între treburile lumii — a devenit acum piedestal pe care sinele își cere, zi de zi, statuia.
Nu e vorba aici despre a osândi dragostea de lucru bine făcut. Sfântul Apostol Pavel a fost făcător de corturi, nu retor de meserie, și tocmai din smerenia muncii de mână creștea limpezimea cuvântului lui către neamuri. Sfântul Isaac Sirul spune că lucrul mâinilor, primit cu liniște, păzește mintea de rătăcire — nu pentru că munca ar fi frumoasă în sine, ci pentru că, purtată cu smerenie, ea ține sufletul lipit de pământ și, prin pământ, de Dumnezeu. Meseria — oricare ar fi ea — nu sfințește omul prin strălucirea ei, ci prin felul cum e purtată: cu răbdare, cu ascultare, ca slujire adusă lui Dumnezeu și aproapelui, nu ca ofrandă adusă chipului propriu.
Aici stă capcana idolului numit pasiune. Un idol, în înțelesul Părinților, nu e neapărat un lucru rău în sine, ci un lucru bun scos din rânduiala lui și pus în locul lui Dumnezeu. „Fă ce iubești” transformă însuși dorul cel bun — pathosul curat, sădit de Ziditor în om — într-un absolut. Iar orice lucru bun ridicat la rangul de absolut, dacă nu e Dumnezeu Însuși, devine mai devreme sau mai târziu o robie nouă, mai vicleană decât cea din care pretinde că te scapă.
Și aici trebuie spus lucrul cel mai greu: pasiunea (în sensul modern, „vocația” idolatrizată) folosită greșit, în slujba mândriei, a slavei deșarte, a părerii de sine, este mai primejdioasă decât lupta cu lăcomia sau cu alte patimi trupești. Evagrie Ponticul așază cele opt gânduri rele într-o anumită ordine, nu întâmplătoare: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia, slava deșartă, mândria. Cele dintâi se luptă cu trupul și cu poftele lui — sunt aspre, dar vizibile, ușor de recunoscut ca dușman. Slava deșartă și mândria vin la urmă, tocmai pentru că se hrănesc din biruințe, nu din înfrângeri. Ele nu atacă slăbiciunea omului, ci reușita lui — și de aceea sunt cele mai greu de văzut, cele mai apte să treacă drept virtute. Un om care cade în lăcomie știe, de obicei, că a căzut. Un om care își slujește „pasiunea” pentru a fi admirat, recunoscut, așezat mai sus decât ceilalți, crede adesea că tocmai atunci înflorește.
Psihologia modernă a botezat parte din acest fenomen fără să-l numească patimă: cultul „autenticității” și al auto-realizării, împins la extrem, poate hrăni exact ceea ce Părinții numeau filautie — iubirea pătimașă de sine. Nu orice căutare de sens e primejdioasă; dimpotrivă, omul are nevoie să-și găsească rostul muncii lui. Dar când „urmează-ți pasiunea” devine poruncă absolută, sinele ajunge propriul stăpân și propriul idol, iar munca — orice muncă, oricât de „nobilă” ar părea — devine doar oglindă în care omul se caută pe sine, nu punte spre celălalt și spre Dumnezeu. Filosofic vorbind, e vechea ispită a lui Prometeu întoarsă pe dos: nu furtul focului zeilor, ci convingerea că focul acela — talentul, chemarea, „pasiunea” — îmi aparține mie și mie îmi slujește.
De aceea, cel care lucrează o meserie „obișnuită”, fără strălucire, dar o poartă cu smerenie, ca slujire, poate sta mai aproape de Dumnezeu decât cel care își slujește vocația aleasă spre slava proprie. Nu meseria mântuiește sau osândește, ci inima cu care e purtată. Iar întrebarea pe care ar trebui s-o punem nu e „faci ce iubești?”, ci: „ce slujești, de fapt, prin ceea ce faci — pe Dumnezeu și pe aproapele, sau chipul propriu așezat pe altar?”
Nu vocația trebuie schimbată, ci inima cu care e purtată.
