Să știi că lumea este trecătoare
Înțeleptul: Fireşte, știu și cred că ești creatura lui Dumnezeu și, de asemenea, grădină de flori, însă, după cît îmi dau seama, florile tale repede se ofilesc, și nu-și mai recapătă nicidecum frumusețea dinainte; pomii și roadele pomilor tăi mă tem să nu fie ca pomul acela din care i-a poruncit Dumnezeu lui Adam să nu mănînce, iar el, călcind porunca Dumnezeului și Ziditorului său, a mîncat și cu moarte a murit; avuțiile vistieriei tale sint nestatornice și ca praful se risipesc; petrecerea ta cu oamenii și a oamenilor cu tine este deşertăciune și amăgire, iar cît privește vechimea anilor tăi, tare mă mir că te rabdă Dumnezeu, cînd ești atît de amăgitoare, de mincinoasă și de ucigătoare, și nu te nimicește cu un ceas mai devreme. Dar, prin faptul că te suportă, el își arată preabogata sa milă și îndelunga-i răbdare.
Nu te amăgi cu frumusețile lumii
Lumea: Vai, om ignorant și vanitos, cum poți să spui că sunt amăgitoare și mincinoasă? Nu te uiți să-mi vezi și să-mi cunoști frumusețile? Nu-mi vezi înfățișarea nobilă? Nu deslușești bunătățile mele? Nu iei seama la desfătările și la dezmierdările mele?
Înțeleptul nu tăgăduiește ce e limpede: lumea e “creatura lui Dumnezeu”, grădină de flori, făcută bună de la început — “Şi a văzut Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Facerea 1:31). Dar teama lui nu privește frumusețea în sine, ci ce s-a întâmplat cu ea: florile se ofilesc și nu-și mai recapătă niciodată strălucirea dintâi. E imaginea stricăciunii intrate în zidire odată cu păcatul: “zidirea a fost supusă deşertăciunii… și așteaptă cu nădejde să fie izbăvită din robia stricăciunii” (Romani 8:20-21). Iar când pomenește pomul acela “din care i-a poruncit”, el nu se teme de pom ca atare — pomul cunoștinței era, la rându-i, “plăcut la vedere și bun de mâncat” (Facerea 2:9) — ci de neascultarea pe care frumusețea lui o poate naște în inima nepăzită, exact așa cum s-a întâmplat cu Eva.
Lumea, la rândul ei, nu minte când își arată “înfățișarea nobilă”, “bunătățile” și “desfătările”. Frumusețea creației nu e o amăgire — “Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 18:2). Problema nu stă în ce oferă lumea, ci în felul cum se apropie omul de darul ei. Și tocmai aici cele trei laude pe care Lumea și le aduce sieși — bunătate, frumusețe, desfătare — sunt exact cele trei uși prin care a căzut Eva: “a văzut femeia că rodul pomului este bun de mâncat [pofta trupului] și plăcut ochilor [pofta ochilor] și de dorit ca să dea știință [trufia vieții]… și a luat din rodul lui și a mâncat” (Facerea 3:6). Apostolul Ioan pune numele exact acestei triade: “pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, care nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt” (1 Ioan 2:16).
Așa se lămurește neînțelegerea dintre cei doi: Lumea are dreptate că darurile ei sunt reale și bune, pentru că vin de la Ziditor. Înțeleptul are dreptate să se teamă, nu de pom, ci de mâna care se întinde spre el fără ascultare. Amândoi sunt cuprinși într-un singur adevăr, care nu se ofilește: “lumea trece și pofta ei, iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17).
