Recunoștința deschide ochii inimii spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar și acolo unde încercarea ascunde binecuvântarea.
Este ușor să mulțumești atunci când toate merg după dorința ta. Dar credința se maturizează atunci când înveți să-I mulțumești lui Dumnezeu și pentru ceea ce încă nu înțelegi. Nu pentru că suferința ar fi un bine în sine, ci pentru că Dumnezeu poate face să izvorască binele chiar și din ceea ce pare dureros.
Cel care mulțumește nu neagă existența necazului. El îl privește prin lumina nădejdii. Știe că nici o lacrimă nu este uitată, nici o rugăciune nu rămâne neauzită și nici o încercare purtată cu credință nu este lipsită de rod înaintea lui Dumnezeu.
Începe fiecare zi cu mulțumire și încheie fiecare zi cu mulțumire. Mulțumește pentru cele pe care le vezi și pentru cele pe care încă nu le vezi. Mulțumește pentru ușile pe care Dumnezeu le-a deschis și pentru cele pe care le-a închis. Adesea, binecuvântările cele mai mari se ascund în răspunsurile pe care nu le-am fi ales noi înșine.
Inima care mulțumește încetează să mai trăiască din ceea ce îi lipsește și începe să trăiască din plinătatea iubirii lui Dumnezeu. Acolo unde este recunoștință, cârtirea nu mai găsește loc.
„Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate binefacerile Lui.” (Psalmul 102:2 LXX / Psalmul 103:2 MT)
