Limita și infinitul nu sunt două noțiuni vecine, ci una singură privită din două capete. Un șir (a_n) are limită L tocmai atunci când un proces care s-ar putea prelungi la infinit — pas după pas, fără oprire — capătă totuși o țintă precisă: oricât de aproape ai vrea să te apropii de L, există un rang de la care toți termenii rămân în acea apropiere. Limita nu neagă infinitul pașilor, ci îl adună într-un singur punct. E exact ce a arătat calculul în fața paradoxului lui Zenon: Ahile nu poate ajunge din urmă broasca țestoasă, spunea Zenon, fiindcă între ei stă un șir infinit de distanțe tot mai mici de parcurs — rațiunea antică se paraliza în fața acestui infinit. Abia noțiunea de limită a arătat că o sumă cu infinit de termeni (1/2 + 1/4 + 1/8 + …) poate avea, totuși, o valoare finită și exactă: 1. Infinitul pașilor și limita finală nu se exclud — infinitul, trecut prin structura limitei, devine calculabil.
Dar chiar acolo unde limita pare să fi domesticit infinitul, acesta se despică în două, iar limita nu mai ajunge la amândouă deopotrivă. Aristotel îngăduia doar infinitul potențial — șirul la care mai poți mereu adăuga un termen, fără să existe vreodată o colecție completă. Acesta e infinitul pe care limita știe să-l țină în frâu. Dar Cantor a îndrăznit infinitul actual, tratat ca mărime completă, terminată — și a găsit o ierarhie de infinituri, unele strict mai „mari” decât altele. Aici limita nu mai ajută: nu există un șir de pași care să tindă spre mulțimea numerelor reale pornind de la cea a numerelor naturale — diferența dintre ele nu e un prag de trecut prin apropiere, ci o schimbare de treaptă pentru care limita, ca instrument, n-a fost gândită. Limita domesticește infinitul care se lasă adunat; există un infinit care nu se lasă.
Aceeași pereche revine în filozofie, dar de data asta limita e a minții înseși, iar infinitul e ceea ce ea nu poate încăpea fără să se rupă. Socrate a numit conturul minții „a ști că nu știi” — limita ca formă a cinstei. Kant a mers mai departe: mintea cunoaște fenomenul, dar nu poate atinge lucrul-în-sine, iar când aceeași minte încearcă să gândească infinitul lumii — dacă spațiul și timpul au sau nu o margine — ajunge la o antinomie: poate demonstra, cu aceeași forță logică, atât că lumea e finită, cât și că e infinită. Limita rațiunii și infinitul obiectului ei intră aici în coliziune directă — nu ca la matematică, unde limita adună infinitul într-un rezultat, ci ca o ruptură pe care rațiunea o suferă în ea însăși de îndată ce încearcă să gândească infinitul ca pe un obiect.
Levinas a răsturnat perechea. La el, infinitul nu mai e ceea ce mintea nu poate cuprinde din slăbiciune, ci ceea ce depășește orice limită a conceptului tocmai prin exces de sens, nu de mărime: chipul celuilalt om e o infinitate mică, prezentă în mijlocul finitului, care rupe limita oricărei totalizări — nu pentru că e prea mare pentru minte, ca la Kant, ci pentru că nu poate fi niciodată complet cuprins fără să fie trădat. Aici limita minții nu mai e un eșec, ci locul exact unde infinitul se face cunoscut, cerând să fie primit, nu calculat — o structură pe care patristica o va relua, mai jos, pe alt temei.
Psihologia contemporană trăiește exact aceeași pereche, dar inversată: aici nu limita e cea care se luptă cu infinitul dorit, ci infinitul e cel care se preface — un infinit fals, îmbrăcat în hainele multiplicării fără sfârșit, pus în locul unei limite pe care omul nu vrea s-o accepte. Hegel numea „infinit rău” (schlechte Unendlichkeit) acea repetiție care rămâne pe același plan — un șir de „și încă”, „și încă”, fără nicio schimbare de natură, doar o cantitate care crește la infinit fără să devină vreodată altceva. E structura exactă a derulării nesfârșite pe un ecran: fiecare limită de saturație atinsă e împinsă imediat mai departe, nu prin adâncire, ci prin repetarea aceluiași gest — un infinit orizontal care nu se apropie de nimic, ci doar se prelungește, exact ca asimptota din primul punct, dar aici trăită ca poftă, nu ca teoremă.
Augustin numise deja fenomenul, cu multe secole înainte de Hegel: inima neliniștită care caută odihna în lucruri finite, oricât de multe ar fi ele adunate — și de aceea rămâne nesătulă, pentru că suma unor cantități finite, oricât de lungă, nu produce niciodată calitatea infinitului real, la fel cum o sumă infinită de termeni tot mai mici poate converge, matematic, spre un rezultat finit, dar niciun șir de plăceri finite nu converge spre infinitul pe care inima îl cere. Psihologia poate măsura foarte exact limita fiziologică a saturației și tiparul prin care dorința o ocolește mereu, cerând mai mult — dar n-are cum să spună de ce ocolirea aceasta ia mereu forma unui infinit, fals sau adevărat; poate descrie mecanismul, nu poate distinge imitația de original.
Patristic
Aici limita și infinitul, ținute separat sau în conflict în toate cele trei puncte de mai sus, își găsesc singurul loc unde nu se mai luptă, ci se împlinesc una pe cealaltă. Sfântul Antonie cel Mare a trecut limita firii sale căzute nu prin prelungirea eforturilor proprii, ci printr-o intervenție din afara sistemului: harul, care nu continuă traiectoria firii, ci o întâlnește dintr-un plan pe care firea, prin ea însăși, nu-l putea atinge. Limita, aici, nu e învinsă prin adunarea infinită a pașilor proprii, ca la calcul, ci ridicată dintr-odată, prin dar.
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa arată ce se întâmplă cu infinitul o dată ce limita a fost astfel trecută: fiindcă Dumnezeu e infinit, sufletul care intră în comuniune cu El nu ajunge niciodată la un capăt al urcușului — dar, spre deosebire de toate infiniturile de mai sus, această neatingere a unui sfârșit nu e nici paradox logic (ca la Kant), nici poftă fără saț (ca la infinitul rău al lui Hegel), nici măcar o mărime tot mai mare de adunat (ca la Cantor), ci chiar structura fericirii: epectază, întinderea necontenită spre ceea ce nu poate fi epuizat, pentru că a ajunge la un capăt ar însemna că Dumnezeu are o margine — și n-ar mai fi Dumnezeu. Limita fiecărei trepte atinse de suflet nu oprește urcușul, ci devine loc de plecare spre următoarea — exact ca la limita matematică ce adună infinitul pașilor într-un punct, doar că aici punctul însuși e infinit, și de aceea nu închide nimic, ci deschide mereu mai mult.
Așa se leagă, în sfârșit, cele patru fire: matematica arată că un infinit poate fi adunat printr-o limită, dar altul refuză adunarea; filozofia arată că mintea se rupe în fața infinitului pe care vrea să-l cuprindă cu forța, dar poate fi și întâlnită de un infinit care cere doar primire; psihologia arată o poftă care ia forma infinitului fără să-i aibă ținta; iar patristica arată singurul infinit care nu se lasă nici adunat printr-un calcul, nici cuprins printr-un concept, nici săturat printr-o poftă — ci doar iubit, treaptă cu treaptă, fără sfârșit, de o persoană devenită tot mai adunată, nu mai risipită, la fiecare prag pe care Cel infinit vine să-l traverseze dinspre ea spre El.
Un gând despre „Limita și Infinitul ”