Ia exemplu de la Alexandru cel Mare
Înțeleptul: Ba am citit, am cercetat și chiar am aflat că o picătură de vin amestecată de o mică slugă a lui în puțină băutură, dintr-atîta măreție cîtă avea, l-a coborît mai jos decît toți, din împărăție în sărăcie, din tărie în neputință, din frumusețe în urîțenie și întunecime și, pe scurt, l-a trecut din viață la moarte, din viu l-a făcut mort și cu mare întristare i-a mutat sufletul în iad. Aceasta dar ți-e binefacerea? Cu aceasta răsplătești pe cei ce se fălesc cu tine și își pun nădejdea în tine? Acesta e sfîrşitul și soarta de pe urmă a celor ce susțin și gîndesc că bunătățile tale sînt fără de sfîrșit? O, cît ești de vrednică de ură și de dispreț!
Nu prin răutăți, ci prin virtuți să rămînă vestit numele după moarte!
Lumea: Aşadar, cu asemenea cunoştință mergi și cu o asemenea socoteală umbli, o, tu cel cu capul în nori? Eu am spus că bunătățile mele sînt fără sfîrșit, dar nu că cei ce le stăpînesc nu vor muri, căci chiar dacă mor ei, numele și gloria lor nu moare, nu trece, nu se sfîrșește, ci rămîne în veci. De aceea străduiți-vă cu toții mai mult ca orice ca, murind, numele cinstit să vă rămînă.
Ironia e cumplită: cel mai puternic om de pe pământ a fost doborât de o simplă picătură de vin dintr-o mână de slugă. N-a fost nevoie de altă armată, de alt împărat rival — a fost de ajuns un pahar și trupul cel mai temut din lume a devenit țărână ca al oricui. Înțeleptul nu inventează asta ca să exagereze; e chiar istoria cunoscută a morții lui Alexandru, subită și fără leac, la apogeul puterii lui. Cu cât cineva urcă mai sus prin noroc, cu atât căderea e mai adâncă și mai umilitoare — pentru că nimic din ce a strâns nu-l poate apăra la capăt.
Lumea, prinsă cu argumentul, își schimbă terenul: nu mai vorbește despre trup, ci despre nume. Recunoaște moartea, dar mută miza pe faimă — „numele și gloria lor nu moare”. E aceeași cursă în altă formă: dacă nu poți păstra trupul viu, măcar ține-te de o formă de nemurire pe care ți-o dă lumea, adică amintirea oamenilor. Dar și aceasta e o iluzie, pentru că faima ține de gura celor vii, nu de starea reală a sufletului dincolo.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă limpede diferența dintre slava căutată și cea adevărată: omul se bucură de multă slavă tocmai atunci când nu o vrea și când nu o caută. Cine aleargă după nume rămâne prins în aceeași cursă ca și cel care aleargă după avuție — nesăturat, neliniștit, măsurându-și valoarea după gura altora. Numele bun nu se câștigă cerându-l, ci vine ca roadă firească a unei vieți trăite drept, așa cum spune și subtitlul dat de Cantemir însuși: nu prin răutăți, ci prin virtuți.
De aceea Înțeleptul nu-l lasă pe cititor doar cu povestea lui Alexandru, ci îl întoarce spre sine: dacă un împărat a fost doborât de o picătură, ce te face pe tine să crezi că numele tău va sta mai tare decât trupul lui? Slava lumii nu ține nici cât un pahar, iar numele nu mântuiește pe nimeni. Singura pomenire care rămâne în veci este aceea pe care o scrie Dumnezeu în cartea Lui — și aceasta nu se câștigă prin putere, ci prin virtute, așa cum spune Cantemir: nu prin răutăți, ci prin fapte bune, tăcute și adevărate.
