Un articol recent din Psihologies, semnat de un psihanalist cu experiență clinică îndelungată, pornește de la o plimbare printr-un cartier parizian în toiul verii și observă ceva ce oricine poate observa astăzi: trupurile s-au dezvelit, iar pielea a devenit text. Autorul trece în revistă explicațiile obișnuite — imitația de turmă, dorința de control, comemorarea pierderii, fantezia permanenței, nevoia de a fi văzut — și ajunge, cu onestitate clinică, la o intuiție mai adâncă: tatuajul este un compromis între Eros și Thanatos, o rană aleasă pentru a opri, măcar o clipă, curgerea anonimă a timpului. Chiar el observă, la final, că cel care se privește la cincizeci de ani, nedumerit de semnul pus pe piele la douăzeci, se întreabă de fapt: „Cine a autorizat asta?” Iar răspunsul pe care și-l dă este că sinele nu e o singură autoritate, ci „un parlament de fantome” — copilul, îndrăgostitul, rebelul, narcisistul — fiecare semnând pe rând, în numele unui „eu” care nu a fost niciodată unul singur.
Toate acestea sunt observate cu fineţe și merită ascultate. Dar psihologia, oricât de pătrunzătoare, se oprește exact acolo unde ar trebui să înceapă întrebarea cea mai grea: nu cine semnează, ci de ce omul are nevoie să semneze pe sine însuși în locul Cuiva care l-a semnat deja.
Rana aleasă și rana primită
Este adevărat ceea ce observă autorul: tatuajul este o rană voită, o mică suferinţă acceptată pentru a produce un semn ce rezistă timpului. Dar Sfinţii Părinţi ar recunoaște aici, sub altă haină, o veche cunoștinţă: philautia, iubirea de sine care caută să-și asigure singură ceea ce numai harul poate da — statornicia. Omul căzut nu mai are certitudinea că este ţinut minte de Cineva, așa că încearcă să se ţină minte pe sine. Nu mai crede că este privit cu iubire neîntreruptă, așa că cere să fie privit, măcar, cu uimire trecătoare — „observă-mă, dar observă-mă așa cum am ales eu să fiu observat”, cum scrie chiar autorul. Sfântul Evagrie ar numi acest ultim gest cu numele lui exact: kenodoxia, slava deșartă, patima care are nevoie de o oglindă și de un privitor pentru a exista. Nu întâmplător o așază înaintea trufiei în lista celor opt gânduri: trufia nu mai are nevoie de martor, dar slava deșartă, ca și tatuajul cel mai sincer, are nevoie mereu de cineva care să-l vadă.
Și totuși, există și o rană care nu se alege, ci se primește: pecetea Sfântului și de viaţă Făcătorului Duh, pusă asupra celui botezat prin mirungere — „pecetea darului Duhului Sfânt”. Aceasta nu este scrisă de mâna omului pe pielea lui, ci de mâna lui Dumnezeu pe chipul lui cel lăuntric. Nu se estompează cu vârsta, pentru că nu ţine de trup, ci de persoană; nu poate fi regretată de vreun „eu” de mai târziu, pentru că nu a fost autorizată de vreun „eu” parţial, ci de întreaga fiinţă adusă înaintea lui Hristos prin naș, prin Biserică, prin taină. Este singurul semn cu adevărat permanent, tocmai pentru că nu e al nostru.
Trupul: pânză sau templu
Autorul are dreptate să observe că tatuajul transformă corpul într-un text pe care omul îl scrie singur, ca să nu-l mai scrie timpul, boala sau uitarea în locul lui. Este o intuiţie corectă a unei nevoi reale — nevoia de a nu fi doar obiect pasiv al istoriei, ci și subiect al ei. Dar Apostolul Pavel oferă un alt răspuns aceleiași nevoi, nu prin refuzarea trupului, ci prin ridicarea lui la o demnitate pe care niciun desen nu i-o poate adăuga: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru” (1 Corinteni 6, 19-20). Un templu nu are nevoie să fie semnat de cel care se roagă în el, pentru că el poartă deja Numele Celui căruia Îi este închinat. Vechea Lege, în Levitic 19, 28, oprea chiar semnele scrise pe trup — nu dintr-un capriciu ceremonial, ci pentru că poporul lui Israel trebuia să înveţe, cu trupul mai întâi, că aparţine lui Dumnezeu și nu are dreptul să se însemne cu semnele neamurilor care se închinau morţilor și idolilor lor. Duhul acelei porunci nu s-a schimbat odată cu Legea cea nouă a harului: trupul rămâne al lui Dumnezeu, iar cea mai adâncă libertate faţă de el nu e libertatea de a-l însemna cum vrem, ci libertatea de a-L lăsa pe El să-l umple.
Parlamentul de fantome și unul singur care rămâne
Cea mai frumoasă pagină a articolului este, poate, mărturisirea că sinele nu e unitar, ci un șir de personaje interioare care se succed la conducere, fiecare semnând în numele celuilalt. Este exact ceea ce ascetica descrie de secole sub numele de risipire — scolii, gânduri care vin unul după altul, fiecare pretinzând să fie „eu”, fiecare cerând să decidă. Diferenţa este că psihologia se oprește la constatare, ca și cum fragmentarea ar fi ultimul cuvânt despre om, în timp ce Părinţii au numit boala ca s-o vindece: nu prin acceptarea „parlamentului”, ci prin întoarcerea la un singur stăpân lăuntric, prin trezvie (nepsis), prin rugăciune neîncetată, care adună mintea risipită înapoi la un singur nume — al lui Hristos — și, prin El, la un singur „eu” care nu se mai schimbă la fiecare douăzeci de ani.
Artistul care nu-și consultă niciodată clientul
Autorul are dreptate: timpul este cel mai mare tatuator, și nu cere voie nimănui. Dar pentru cel care și-a lăsat trupul templu, iar nu pânză, timpul nu mai este ultimul cuvânt asupra pielii. Sfântul Apostol Pavel scrie că trupul acesta stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune (1 Corinteni 15, 53), iar la înviere, ceea ce va rămâne nu va fi desenul pe care l-a purtat cineva la douăzeci de ani, ci chipul pe care Dumnezeu l-a semnat de la început și pe care harul l-a curăţat, treptat, de toate celelalte semnături. Singurul semn care va dăinui pe trupul înviat nu este cel ales de om ca să spună „am fost aici”, ci cel primit de la Dumnezeu, care spune, dintotdeauna: tu ești al Meu.
