A apărut de curând recomandarea unei cărți pentru preadolescenți — povestea unui tânăr căruia turma i-a dat un nume: lup. Cartea vorbește despre luptele lăuntrice ale adolescenței, despre nevoia de apartenență și despre curajul de a ieși din umbră. Sub stratul ei simplu, povestea atinge fără să știe o temă veche cât Scriptura și cât pustia: chipul dublu al lupului, și mai adânc, chipul dublu al oricărei numiri pe care o primim de la ceilalți.
Lupul dintâi — cel al Scripturii
În Evanghelie, lupul are un singur chip: al amenințării. „Păziți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7:15). Hristos Însuși trimite pe ucenici „ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10:16), iar în pilda Păstorului celui Bun, lupul e cel care vine să răpească și să risipească turma, în vreme ce argatul fuge, pentru că nu-i este a lui turma (Ioan 10:12). Lupul, în acest strat dintâi al citirii, e mereu celălalt — cel din afară, cel care sfâșie, cel care nu are parte de staulul oilor.
E citirea firească, moștenită, și nu greșită. Dar nu e singura.
Lupul al doilea — cel numit de turmă
În povestea modernă, lucrurile se răstoarnă. Cel numit „lup” nu vine din afară să sfâșie turma — el este din turmă, dar turma nu-l mai recunoaște ca fiind al ei. Numirea nu descrie o faptă, ci marchează o abatere: cel care nu se conformează, cel care are o altă mers, o altă privire, primește numele fiarei nu pentru ce face, ci pentru ce este în ochii celorlalți. Așa se naște lupul al doilea: nu prădătorul, ci cel exclus, îmbrăcat cu blana amenințării de mâinile celor care se simt amenințați de simpla lui deosebire.
Mecanismul acesta nu e nici nou, nici nevinovat. Turma are nevoie, din când în când, de un chip pe care să-l poată numi „pericol”, ca să-și liniștească propria neliniște și să-și strângă rândurile în jurul fricii comune. E mai ușor să numești un lup decât să întrebi de ce cel numit s-a depărtat, sau de ce vede altfel decât ceilalți. Numirea devine, astfel, o formă de apărare a turmei împotriva propriei tulburări — nu o judecată dreaptă asupra celui numit.
Aici Scriptura, care în stratul dintâi condamna lupul, în acest al doilea strat condamnă tocmai judecata pripită care numește lup pe cel nevinovat: „Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă” (Ioan 7:24). Sfântul Ioan Gură de Aur observă, în multe dintre omiliile sale, că asprimea de la suprafață poate ascunde o curăție mai mare decât blândețea afișată de cei ce se cred fără de vină — cel numit „lup” de turmă poate purta, sub blana pusă de alții, un chip mai neatins de patimi decât al celor care l-au numit astfel.
Chipul de sub blana pusă de alții
Aceasta e legătura firească cu tema chipului de sub umbră: precum umbra jungiană nu e răul din om, ci partea neasumată și neîmpăcată a lui, tot așa blana de lup pusă de turmă nu descrie firea celui numit, ci temerea celor ce numesc. Curajul „de a ieși din umbră”, despre care vorbește povestea pentru adolescenți, nu e altceva, la citire mai adâncă, decât curajul de a nu accepta numele pe care ți-l dă frica altuia drept propriul tău chip. Chipul (icoana sădită în om de la facere) rămâne neschimbat sub orice nume i s-ar pune; doar asemănarea — lucrarea liberă prin care omul se apropie sau se depărtează de chipul său adevărat — poate fi cu adevărat pierdută sau câștigată, și niciodată prin numirea altuia, ci doar prin propria lucrare lăuntrică.
Lupul al treilea — cel din pustie
Rămâne un al treilea strat, mai adânc decât primele două, pe care tradiția pustnicească îl deschide. Cel ce se retrage din turmă nu e totdeauna cel rătăcit sau cel pedepsit cu singurătatea; uneori e cel care a văzut ceva ce turma încă nu vede, și de aceea nu se mai poate întoarce, fără pierdere, la vechea apartenență. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre liniștea pustiei nu ca despre o fugă de oameni, ci ca despre o intrare mai adâncă în sine, unde omul, eliberat de zgomotul turmei, își poate în sfârșit auzi propria inimă și, prin ea, glasul lui Dumnezeu. Ceea ce turma numește exil, pustnicii au numit dintotdeauna intrare — nu ieșire din apartenență, ci trecere de la o apartenență falsă, de suprafață, la una adevărată, care nu se mai clatină după numele pe care ți-l dau ceilalți.
Nevoia de apartenență, despre care vorbește recomandarea de carte, nu e o greșeală a firii omenești — e sădită în om de la facere, căci omul nu e făcut să fie singur. Dar apartenența pe care turma o oferă, condiționată de conformare, de a nu ieși din tipar, de a nu privi altfel, e o apartenență care se cumpără cu prețul chipului propriu. Apartenența adevărată, cea la care tinde, fără să știe, orice inimă neliniștită, nu e cea a turmei, ci cea a Trupului — locul unde fiecare mădular își păstrează chipul neînstrăinat, tocmai pentru că nu mai are nevoie să se ascundă sub blana pusă de frica altuia.
Cel numit lup de turma sa poartă, până la urmă, trei chipuri suprapuse: amenințarea din Scriptură, marca pusă de frica celorlalți, și, cel mai adânc, chemarea pustnicească a celui ce vede mai departe. Adevărata întrebare nu e dacă ești numit lup, ci care dintre aceste trei chipuri alegi să crezi despre tine — cel dat de frica turmei, sau cel știut doar de Dumnezeu, Care „nu se uită la ceea ce vede omul… ci Domnul se uită la inimă” (1 Regi 16:7).
