Lumea: Și ce, nu sînt înțeleaptă și plină de cunoștință?
Înțeleptul: Nu ești înțeleaptă, dacă vreau să te socotesc nebună și prin nebunia ta să devin înțelept, mai cu seamă pentru că „înțelepciunea ta este nebunie” [I Cor. 3, 19].
Cuvântul Apostolului pe care Înțeleptul îl aduce nu e o floare de stil, ci temelia întregii sale hotărîri: „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 19). Nu e vorba de o simplă răsturnare retorică, precum la frumusețe și la bine, ci de o judecată dumnezeiască, rostită prin gura Apostolului însuși. Lumea se crede înțeleaptă pentru că știe să calculeze, să prevadă, să adune — dar tocmai această chibzuință, cînd e ruptă de Dumnezeu, se dovedește orbire. Sfântul Vasile cel Mare spune că filosofia care nu duce la cunoașterea lui Dumnezeu e ca o corabie fără cîrmă: cu cît merge mai iute, cu atît se pierde mai departe de limanul cel bun.
Aici stă miezul întregii convorbiri de pînă acum: Lumea a încercat, rînd pe rînd, slava, frumusețea, binele, iar acum înțelepciunea — și la fiecare pas Înțeleptul a răspuns nu contrazicînd faptele, ci refuzînd să le dea judecata cea din urmă. Așa și aici: nu spune că lumea n-ar avea nicio cunoștință, ci alege s-o socotească nebună, pentru ca prin nebunia ei să crească el în adevărata înțelepciune — cea care, spune Sfântul Isaac Sirul, nu se învață din cărți, ci din smerenie și din frica de Dumnezeu.
Sfântul Pavel numește undeva înțelepciunea lumii „stricăcioasă” tocmai fiindcă se hrănește din lucruri trecătoare și piere odată cu ele. Cel ce se leapădă de ea nu rămîne mai sărac, ci se deschide unei alte cunoașteri — cea pe care Hristos o dă celor smeriți cu duhul, arătînd că nebunia propovăduirii crucii biruie tot ce veacul acesta numește pricepere.
