Dumnezeu a făcut lumea spre binele, iar nu spre răul omului
Lumea: Oare ce fel de socoteală îți faci de mă consideri mai rea decît orișice rău? Căci însuși creatorul meu și Dumnezeu, după ce m-a făcut în chip desăvârșit, a zis: „Este bună” [Gn. 1, 31]. Vezi dar că sunt bună.
După săvârșirea păcatului, lumea s-a schimbat în rău
Înțeleptul: Într-adevăr, potrivit acestui cuvânt al lui Dumnezeu, ești bună, pentru că preabunul Dumnezeu nimic rău, ci pe toate bune le face, de aceea ești bună. Ba chiar așa erai și pentru om, înainte să se fi amăgit el cu frumusețea și dulceața acelui pom purtător de moarte, al cărui rod mâncându-l omul cel dintâi creat îndată a devenit muritor (căci Dumnezeu îl făcuse pe om nemuritor). După aceea tu, lume, ai devenit răutatea omului și te-ai prefăcut în amăreală. Dar Dumnezeu, în bogata sa milostivire, nevrind ca făptura și creatura mâinilor sale să se piardă și să dispară până în sfârșit, i-a făgăduit omului cu acest prilej un alt pământ și un cer nou. Pe acel pământ florile nu se veștejesc niciodată, pomii și roadele lor nu se strică, ci rodesc peste măsură în toate anotimpurile. În cerul acela căldura soarelui și răceala frigului sunt potrivite și, mai cu seamă, arșiță ori secetă acolo nu vor exista, iarnă nu va fi, și soarele nu va apune, căci nu va fi noapte. Într-un cuvânt, acolo nu va lipsi nicio bunătate, și niciun rău nu va atinge pe cineva. Dar acestea au fost făgăduite oamenilor drept moștenire cu condiția ca, renunțând la tine și urând deșertăciunile și amăgirile tale nefolositoare, să căutăm și să năzuim spre lucrurile cerești și ale veșnicei noastre moșteniri.
Cuvântul Înțeleptului pune capăt unei tensiuni pe care mintea neduhovnicească nu o poate rezolva: dacă lumea e stricăciune, cum a putut Dumnezeu s-o numească „bună”? Răspunsul stă în deosebirea dintre firea zidită și starea căzută a firii. Dumnezeu n-a zidit stricăciunea; a zidit-o pe ea bună, așa cum bun este tot ce iese din mâna Celui preabun. Omul, prin neascultare, n-a schimbat firea lucrurilor, ci a rupt legătura dintre om și Dumnezeu — și, prin această ruptură, s-a rupt și legătura dintre om și lume. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiecare lucru zidit poartă în sine un logos, un rost pus de Dumnezeu, care rămâne statornic chiar și atunci când omul a încetat să-l mai citească drept. Lumea n-a devenit rea în sine; a devenit prilej de rătăcire pentru un om care nu mai vede în ea decât hrană pentru poftă, iar nu treaptă spre Ziditorul ei.
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur numește veacul de acum „loc de trecere”, nu locuință statornică: cel ce se așază cu toată inima în lucruri trecătoare se aseamănă celui ce-și clădește casă pe un pod. Iar făgăduința pe care o pomenește Înțeleptul nu e o poveste mângâietoare, ci temeiul întregii nădejdi creștine: „Noi așteptăm ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13). Sfântul Apostol Pavel spune că însăși zidirea suspină și așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, căci și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii (Romani 8, 19-21). Nu lumea va fi aruncată, ci înnoită — precum omul însuși nu va fi nimicit, ci înviat.
Rămâne, așadar, o singură lucrare pentru cel ce înțelege aceasta: să nu urască lumea ca zidire, ci patima cu care o îmbrățișează inima căzută; și, urând deșertăciunea, să-și îndrepte dorul spre cerul cel nou, unde, după cuvântul Apocalipsei, „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 4).
