La 8 septembrie, Biserica deschide anul liturgic — care începe la 1 septembrie — cu o naștere. Nu este întâmplător faptul că anul bisericesc, cel care va purpura apoi toate celelalte praznice, toate schimbările la față, toate răstignirile și toate învierile, se deschide tocmai aici, la pragul unei case sterpe: cu nașterea Maicii Domnului din pântecele închis, de ani mulți, al Anei și al lui Ioachim. Tot ce va veni după aceasta — Botezul, Schimbarea la Față, Crucea, Învierea — se deschide printr-o ușă pe care nimeni n-o mai aștepta să se deschidă, pentru că, omenește vorbind, ea fusese de mult închisă, iar ceea ce e cu totul închis nu se deschide prin nicio lege a firii, ci numai prin Duhul, Care suflă unde voiește.
Tradiția pe care Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Andrei Criteanul o predică în omiliile lor la acest praznic nu ascunde durata și greutatea acestei sterpiciuni: ani mulți de rugăciune fără răspuns, ani în care cei doi bătrâni au purtat, în fața unei lumi care citea în trupul femeii rodnicia sau blestemul, ocara sterpiciunii — aceeași ocară pe care o va rosti mai târziu Elisabeta despre sine, atunci când, la rândul ei, va zămisli pe Înaintemergătorul: „Așa mi-a făcut mie Domnul… ca să ridice ocara mea dintre oameni” (Luca 1, 25). Legea firii dăduse verdictul de mult: pântecele acesta nu va mai rodi niciodată. Iar acolo unde legea firii încheiase socoteala, abia atunci a putut începe să lucreze o altă lege, care nu se supune celei dintâi și nu se lasă cuprinsă de ea.
Sub sterpiciunea Anei stă o sterpiciune mai veche și mai încăpătoare: însăși rădăcina împărătească a lui Iesei. Prorocul spusese cu veacuri înainte: „Din rădăcina lui Iesei va ieși o Mlădiță și din rădăcina lui o Floare va crește” (Isaia 11, 1) — cuvânt rostit atunci când casa lui David nu mai domnea nicăieri, redusă la o genealogie de nume fără tron, la o rădăcină pe care istoria o socotea uscată. Tâlcuirea patristică vede aici anticipat chiar acest praznic: Mlădița este Maica Domnului, Floarea este Hristos. Sterpiciunea Anei și sterpiciunea neamului împărătesc sunt aceeași sterpiciune, privită din două unghiuri — trupesc și istoric —, și amândouă sunt vindecate prin același act, nesupus niciunei legi cunoscute pământului. De aceea acest praznic e cu adevărat împărătesc: nu pentru vreo pompă lumească, ci pentru că exact acolo unde neamul împărătesc părea stins de tot, Dumnezeu așază piatra din capul unghiului unei împărății care „nu va avea sfârșit” (Luca 1, 33).
Imnografia și tâlcuirea patristică văd în pruncia Fecioarei împlinirea tăcută a tuturor chipurilor Legii Vechi, fiecare dintre ele rânduit tot împotriva unei legi a firii: Chivotul Legii (Ieșirea 25, 10-16), purtat de leviți fără să fie atins, pentru că cel necurat murea atingându-l — chip al pântecelui care va purta pe Dumnezeu fără să fie mistuit; Scara lui Iacov (Facerea 28, 12), care unește pământul cu cerul acolo unde, firește, nu era decât piatră de căpătâi; Rugul din Horeb, care ardea și nu se mistuia (Ieșirea 3, 2); poarta cea încuiată pe care o vede Iezechiel, „prin care nimeni nu va intra, decât Domnul singur”, și care „va rămâne încuiată” (Iezechiel 44, 1-3). Nici chivotul, nici rugul, nici poarta nu se explică prin firea materiei din care sunt făcute — lemn, foc, piatră —, ci prin sfințirea care le trece dincolo de ea. Tot astfel pântecele Anei nu se explică prin biologie, ci prin harul care o trece dincolo de biologie.
De aceea retragerea lui Ioachim patruzeci de zile în pustiu și tăcerea Anei sub dafinul din grădină, plângând, nu sunt un efort care produce rodul, ci exact contrariul: o predare a oricărei pretenții de a-l produce singuri. Nu se apără în fața ocării, nu se împotrivesc verdictului lumii cu propriile puteri — se golesc, ca liniștea lăuntrică să nu mai apere nimic al lor, ci să aștepte totul de la Dumnezeu. Aceasta este taina pe care nicio strădanie omenească n-o poate contraface: rodul nu vine din stăruința rugăciunii ca dintr-o cauză firească, ci din smerenia care nu mai socotește rugăciunea drept o cauză, ci doar o stare de gol dinaintea Celui ce singur poate umple.
Numele însuși ascunde legea: Ana înseamnă „har”, „îndurare” — și e același nume purtat, cu veacuri înainte, de mama lui Samuel, o altă femeie stearpă a cărei rugăciune „din amărăciunea sufletului” (1 Regi 1, 10) a deschis un alt pântece închis. Har naște har, nu prin repetiție întâmplătoare, ci pentru că e legea constantă a iconomiei: fapta lui Dumnezeu intră întotdeauna exact acolo unde firea și-a terminat de mult puterea, ca să nu se laude nicio făptură cu propria ei mântuire (cf. 1 Corinteni 1, 29).
Așa citim și cuvântul Psalmistului despre împărăteasă: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 10) — nu pentru vreo strălucire adăugată din afară, ci pentru că, în chiar clipa acestei nașteri ascunse, într-o casă fără nume, se deschide, fără herald și fără recensământ care s-o consemneze, poarta unui palat care nu se vede încă cu ochii. Încoronarea are loc în taină, iar Cel ce va domni din acest rod nu va avea „sfârșit împărăției Lui”.
De aceea praznicul acesta se cuvine ținut nu ca o legendă frumoasă cu care începe toamna bisericească, ci ca lege stătătoare a Duhului, care nu poate fi cuprinsă de legile firii pentru că nu vine din ele și nici nu li se supune: el nu vine niciodată să sporească o putere care mai are încă rezervă, ci vine mereu, și numai, acolo unde firea și-a spus ultimul cuvânt și a tăcut.
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
Rugăciune de slavă pentru Nașterea Maicii Domnului
Slavă Ție, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ridici pe cei smeriți din țărână și deschizi pântecele cele închise, ca să arăți că nimic nu este cu neputință la Tine! Slavă Ție, Cel ce din rădăcina uscată a lui Iesei ai odrăslit Mlădița cea aleasă și din trupul cel stins de ani ai scos rodul cel binecuvântat, ca să știe toată suflarea că nu în puterea firii, ci în mila Ta stă toată nădejdea noastră! Slavă Ție, Cel ce ai auzit suspinul Anei celei stearpe și rugăciunea ei cea din amărăciunea sufletului, precum ai auzit odinioară pe cealaltă Ana, mama lui Samuel, arătând că harul Tău nu obosește să nască har din locul cel mai pustiit! Slavă Ție, Cel ce ai închis poarta ca să o deschizi numai Tu, Cel ce ai aprins rugul ca să nu-l mistui, Cel ce ai așezat Chivotul în mijlocul poporului, semn că sfințenia Ta nu se atinge de mâna cea necurată, ci sfințește ea însăși pe cel ce o primește! Slavă Ție, Cel ce astăzi pui piatra din capul unghiului împărăției care nu va avea sfârșit și încoronezi în taină, fără herald și fără recensământ, pe împărăteasa ce va sta de-a dreapta Ta! Slavă Ție, Cel ce nu vii niciodată să sporești o putere care mai are încă rezervă, ci vii pururea și numai acolo unde firea și-a spus cuvântul cel din urmă și a tăcut! Primește, Doamne, și tăcerea inimii mele celei sărace, și fă din pustiirea ei un loc în care să poată odrăsli, după voia Ta, mlădița smereniei și floarea pocăinței. Doamne, mintea noastră este prea îngustă ca să cuprindă cât de mare este slava aceasta, iar cuvântul nostru prea sărac ca să o rostească precum se cuvine. Dăruiește-ne, dar puterea de a Te slăvi mai mult și harul lacrimilor, ca inima, covârșită fiind, să plângă de bucurie acolo unde mintea a tăcut biruită — și tăcerea aceasta să-Ți fie Ție mai plăcută decât toată slava pe care am fi putut-o rosti. Ca să Te slăvesc pe Tine, Cel slăvit în toți sfinții Tăi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
