Have you ever regretted reading a book — which one and why?
I have never regretted a book for what it wrote, but for the other book I was forced to reopen by reading it. Prayer 99 names this exactly: the book of my conscience — written long ago, sealed shut by neglect, which „only with difficulty let itself be opened.” Any outer book that „strikes” me does nothing more than turn, against my will, a page of the book within.
The prayer states something psychologically precise before it states something spiritual: opening this book is not a simple act but one met with resistance — „with difficulty it let itself be opened.” My conscience does not want silence out of malice; it has been covered, layer upon layer, by a „scattered” life, the way rubble covers a lamp without extinguishing it (Abba Dorotheos). What Rogers called incongruence — the gap between the true self and the comfortable self-image I have built — is precisely this resistance to opening. The book was never lost; I refused to read it.
But the prayer goes deeper than psychology, naming a second wound, not just resistance but deception within the very act of reading: „Only the marked sins can be read.” The first opening is not liberating — it shows only as much as the cunning conscience allows to be seen, a partial selection that leaves the soul believing it has seen everything, though it has seen only a margin. This is exactly the mechanism psychoanalysis calls rationalization or reaction formation: the mind does not lie through total silence but through partial confessions, enough to quiet, not enough to heal. Hence the prayer’s blunt statement: „God, only God can deliver me from my cunning conscience.” Courage alone does not suffice to open the book; grace is needed not to read it falsely.
Here lies the mystery of the „striking” we feel in reading. A good book gives me no new information about myself; it hastens the second opening, which the prayer names explicitly: „Calling to my aid the mercy and power of the Godhead, I open again the book of conscience, and again I look at the multitude and kind of my sins.” The first reading was mine, cunning, partial. The second is summoned — called forth through prayer — and therefore shows more: „the multitude and kind” of sins, not just the „marked” ones. An outer book, when it truly hurts, functions as this summoned second eye: it does not show me what I never knew, but forces a second reading of what I already partly knew and had chosen to read in truncated form.
Philosophically, this is the same structure Socrates revealed in his interlocutors without giving them anything new — anamnesis turned inside out: I do not learn, I recognize; and recognition hurts more than learning, because it strips me of the excuse of ignorance. Kierkegaard would call this regret a form of despair — the refusal to be the self the book (outer or inner) has just shown me. And the prayer names the exact consequence of this truncated, repeated reading: „the results of a sinful life are blindness of mind, hardening and numbness of heart” — not sin itself, but the growing incapacity to read it at all. This is what psychology calls desensitization, and patristics calls insensibility (anaisthesia): each truncated reading of the inner book thickens the skin over the letters, until finally „the soul does not feel that it is dead.”
Perhaps the most psychologically precise line of the prayer is the least noticed: „I am content with my state! I am content not out of humility, but because of my blindness.” Here any illusion of therapeutic self-sufficiency collapses — the contentment positive psychology sometimes seeks as a final goal may be, the prayer says, the very symptom of the disease, not the sign of healing. Not every inner peace is grace; some peace is only the book closed again.
This is why „reopening the book of conscience” is not a purely psychological act — introspection, mindfulness, self-knowledge — but one requested and received: „Grant that I may see in the light of Your grace.” Without this requested light, the second reading would fall into the same cunning as the first — I would again see only the „marked” sins, enough to feel honest with myself, not enough to be healed. The very seeing of sin, the prayer says, is itself a „great gift,” not a personal achievement — „the great gift of the seeing of my sins,” which gives birth to repentance, not the reverse.
I have never regretted, then, any book that led me, even against its own will, toward the second opening of the book within. I have only regretted the moments when, reopened, I read it still with the old eye — content, blind, hardened — and closed it again believing I had read it all.
PRAYER 99
That terrible time will come, that dreadful hour will arrive, in which all my sins will stand exposed before God the Judge, before His angels, before all mankind. The state of my soul has been filled with dread beneath the sins recorded in the book of my conscience, which I have committed in deed, in word, and in thought. My conscience, unexamined for so long, has only with difficulty let itself be opened. Opening it, I did not find the comfort I expected. Only the marked sins can be read. God, only God can deliver me from my cunning conscience. Only God can grant me the sight of my sins, of my fall, in which lies the seed of all human sins. Calling to my aid the mercy and power of the Godhead, I open again the book of my conscience; again I look at the multitude and kind of my sins; I look at what my sins have done to me! The results of a sinful life are blindness of the mind, hardening and numbness of the heart. The multitude of my sins casts me into the deepest sorrow. My heart has been troubled by such a sight; my labor has been filled with obstacles raised by the habit of sin, which forcibly draws toward new sins. Sinful passions have grown old and have grievously wounded me because of my scattered life. I cast the whole countless multitude of my sins into the ocean of God’s mercy. The senses of my heart are drawn by the tempting spectacle, which resembles a harlot. Sin works in me through sinful thought, works through the sinful feeling of the heart and the body; it works through the bodily senses, it works through imagination. Within me, in my whole being, lives the corruption of sin, which consents to and assists the sin that fights against me from without. I am like a condemned convict, dragged wherever anyone wishes, for the convict, bound in chains, has no power to defend himself. The devil labors unceasingly to deceive me and to destroy me. I was born into this land of weeping and misfortunes! Yet paradise was brought to me by the Redeemer; here it was planted in my heart. Through sin I have driven paradise out of my heart. Now within it there is a mixture of good and evil, a terrible struggle between good and evil, a confusion of countless passions, a torment—a foretaste of the eternal torment of hell. In myself I see the proof that I am a son of Adam: I retain his inclination toward evil; I consent to the enticements of the deceiver even when I know they prepare death for me. In vain do I blame my forefathers for the sin in which I have become a partaker; I have been freed from the slavery of sin by the Redeemer, and now I fall into sins not by compulsion, but by my own will. The passions strive, each seeking to seize dominion over me; unceasingly they toss me from one to another, they stir me, they trouble me, and I do not see my own wretched state! Over my mind hangs an impenetrable veil of darkness; upon my heart lies the heavy stone of insensibility. Will my mind ever come to itself, will it ever wish to turn toward the good? It is opposed by the heart, accustomed to sinful pleasure; it is opposed also by my body, which has acquired animal desires. My being—mind, soul, and body—are divided, working at cross-purposes, opposing one another, and only when sin is at work do they find a brief agreement, one hostile to God. This is my state! This is the death of the soul during the life of the body! And I am content with my state! I am content not out of humility, but because of my blindness, because of my hardness of heart. The soul does not feel that it is dead! I am wholly seized by worldly cares; I care little for the need of my soul! I have not inherited repentance, because I still do not see my own sin. I cannot see my sin as long as I take sweetness in sin and permit myself to taste it, even only in thoughts and in the heart’s consent. Because I am immature, I cannot sink into silence and weeping before God; I bring before Him a humble prayer, a prayer for the forgiveness of sins and for healing from sinful passions, from these spiritual infirmities that arise from sins committed willingly and repeated over a long time. I am wholly unworthy of God. Lord, give me understanding, that I may know Your teachings. Incline my heart toward the words of Your mouth, and let Your word descend like dew. I stand with fear and reverence before the Great God, Who is able to cleanse my sins and renew me through His All-Holy Spirit. Lord! Grant that I may see my sins in such a way that my mind, wholly drawn to attentiveness toward my own sins, may cease to see the faults of my neighbor and may see everyone in this way as good. Grant my heart to abandon the destructive care for worldly deficiencies, to unite all its cares only in the care for obtaining the purity and holiness commanded and prepared for us by You. Grant to me, who have defiled the garment of my soul, to whiten it again: it was already washed through the waters of baptism, and now, after defilement, this garment needs to be washed through the waters of tears. Grant that I may see, in the light of Your grace, the many kinds of infirmities that live within me, stifling in the heart the spiritual movements, bringing into it instead the movements of blood and flesh, which are hostile to the Kingdom of God. Grant me the great gift of repentance, before which goes, and which is born of, the great gift of the seeing of my sins. Guard me with these great gifts from the abysses of self-deception, which arises in the soul because of its sinfulness, unheeded and not understood, and is born of the workings of the passion of sweetness and vainglory that live within me, unheeded and not understood. Guard me with these great gifts on my way to You, Who call those who acknowledge their sinfulness and cast away those who believe themselves righteous, that we may glorify You forever, into the everlasting blessedness of the One True God, the Redeemer of those enslaved, and the Savior of those who are lost. Amen.
RO
N-am regretat niciodată o carte pentru ceea ce scria, ci pentru cartea cealaltă pe care am fost silit s-o redeschid citind-o. Rugăciunea 99 numește limpede lucrul acesta: cartea conștiinţei mele — o carte scrisă de mult, ferecată de nepăsare, pe care „cu greutate s-a lăsat deschisă”. Orice carte din afară care mă „lovește” nu face decât să întoarcă, fără voia mea, o filă din cartea dinăuntru.
Rugăciunea spune ceva psihologic de precis înainte să fie duhovnicesc: că deschiderea acestei cărți nu e un act simplu, ci unul care întâmpină rezistenţă — „cu greutate s-a lăsat deschisă.” Nu conștiinţa mea vrea să tacă din răutate; ea a fost acoperită, strat peste strat, de o viaţă „împrăștiată,” așa cum molozul acoperă o lampă fără s-o stingă (Avva Dorotei). Ceea ce Rogers numea incongruenţă — distanţa dintre sinele adevărat și imaginea confortabilă pe care mi-am construit-o despre mine — e chiar rezistenţa aceasta la deschidere. Cartea nu s-a pierdut; am refuzat s-o citesc.
Dar rugăciunea merge mai adânc decât psihologia, pentru că numește o a doua rană, nu doar rezistenţa, ci înșelarea din chiar lăuntrul actului de citire: „Doar păcatele însemnate se pot citi.” Prima deschidere nu e izbăvitoare — arată doar atât cât conștiinţa vicleană îngăduie să fie văzut, o selecţie parţială care lasă sufletul crezând că a văzut tot, deși n-a văzut decât o margine. E exact mecanismul pe care psihanaliza îl numește raţionalizare sau formaţiune reactivă: mintea nu minte prin tăcere totală, ci prin mărturisiri parţiale, suficiente cât să liniștească, insuficiente cât să vindece. De-aceea rugăciunea spune răspicat: „Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să mă izbăvească de conștiinţa vicleană.” Nu e nevoie doar de curaj ca să deschid cartea; e nevoie de har ca să n-o citesc mincinos.
Aici stă taina „lovirii” pe care o simţim la lectură. O carte bună nu-mi dă informaţie nouă despre mine; ea grăbește a doua deschidere, cea pe care rugăciunea o numește explicit: „Chemând în ajutor mila și puterea Dumnezeirii, deschid iar cartea conștiinţei, iarăși mă uit la mulţimea și felul păcatelor mele.” Prima citire fusese a mea, vicleană, parţială. A doua e cerută — chemată cu rugăciune — și de-aceea arată mai mult: „mulţimea și felul păcatelor,” nu doar cele „însemnate.” Cartea din afară, atunci când mă doare cu adevărat, funcţionează ca acest al doilea ochi chemat: nu-mi arată ce n-am știut niciodată, ci mă obligă la a doua citire a ceea ce știam parţial și alesesem să citesc trunchiat.
Filosofic, structura e cea pe care Socrate o dezvăluia interlocutorilor săi fără să le dea nimic nou — anamnesis întors pe dos: nu învăţ, recunosc; iar recunoașterea doare mai tare decât învăţarea, pentru că-mi ia dreptul la scuza neștiinţei. Kierkegaard ar spune că regretul acesta e o formă de disperare — refuzul de a fi sinele pe care cartea (cea din afară sau cea dinăuntru) tocmai mi l-a arătat. Iar rugăciunea numește consecinţa exactă a acestei citiri trunchiate, repetate: „urmările vieţii păcătoase sunt orbirea minţii, împietrirea și nesimţirea inimii” — nu doar păcatul, ci incapacitatea crescândă de a-l mai citi deloc. E ceea ce psihologia numește desensibilizare, iar patristica numește nesimţire (anaisthesia): fiecare citire trunchiată a cărţii lăuntrice îngroașă pielea peste litere, până când, în cele din urmă, „sufletul nu simte că este mort.”
Cel mai psihologic vers al rugăciunii e poate cel mai puţin observat: „Sunt mulţumit cu starea mea! Sunt mulţumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele.” Aici se distruge orice iluzie de auto-suficienţă terapeutică — mulţumirea de sine (contentment) pe care psihologia pozitivă o caută uneori ca ţintă finală poate fi, spune rugăciunea, chiar simptomul bolii, nu semnul vindecării. Nu orice pace interioară e har; unele păci sunt doar cartea închisă la loc.
De-aceea „a redeschide cartea conștiinţei” nu e un act psihologic pur — introspecţie, mindfulness, autocunoaștere — ci unul cerut și primit: „Dă-mi să văd în lumina harului Tău.” Fără lumina aceasta cerută, a doua citire ar cădea în aceeași viclenie ca prima — aș vedea iar doar „păcatele însemnate,” suficient cât să mă simt cinstit cu mine însumi, nu suficient cât să mă vindec. Vederea păcatului, spune rugăciunea, e ea însăși „mare dar,” nu realizare proprie — „marele dar al vederii păcatelor mele,” care naște pocăinţa, nu invers.
N-am regretat, așadar, nicio carte care m-a dus, chiar și fără voia ei, spre a doua deschidere a cărţii dinăuntru. Am regretat doar clipele în care, redeschisă fiind, am citit-o tot cu ochiul cel vechi — mulţumit, orbit, împietrit — și am închis-o la loc crezând că am citit tot.
RUGĂCIUNEA 99
Veni-va vremea acea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoșat, în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu Judecătorul, înaintea îngerilor Lui, înaintea întregii omeniri. Starea sufletului meu sa umplut de spaimă sub păcatele însemnate în cartea conștiinţei mele, pe care le-am săvârșit cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul. Conștiinţa mea necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulţumirea așteptată. Doar păcatele însemnate se pot citi. Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să mă izbăvească de conștiinţa vicleană. Numai Dumnezeu, îmi poate dărui vederea păcatelor mele, a căderii mele, în care se află sămânţa tuturor păcatelor omenești. Chemând în ajutor mila și puterea Dumnezeirii, deschid iar cartea conștiinţei, iarăși mă uit la mulţimea și felul păcatelor mele; mă uit ce mi-au făcut păcatele pe care le-am făcut! Urmările vieţii păcătoase sunt orbirea minţii, împietrirea și nesimţirea inimii. Mulţimea păcatelor mele mă aruncă în cea mai mare tristeţe. Inima mea s-a tulburat de asemenea priveliște, lucrarea mea sa umplut de piedici ridicate de deprinderea păcatului, care atrage în chip silnic spre noi păcate. Patimile păcătoase s-au învechit și m-au vătămat cumplit din pricina vieţii mele împrăștiate. Arunc toată nenumărata mulţime a păcatelor mele în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Simţurile inimii mele sunt atrase de către priveliștea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lucrează prin simţirea păcătoasă a inimii și a trupului; lucrează prin simţurile trupești, lucrează prin închipuire. În mine, în toată fiinţa, trăiește stricăciunea păcatului, care încuviinţează și ajută păcatul care mă luptă, din afară. Sunt asemenea unui ocnaș osândit, pe care îl târăște oricine unde vrea, fiindcă ocnașul, încătușat fiind în lanţuri nu are putinţa de a se apăra. Diavolul se străduiește neîncetat să mă amăgească și să mă piardă. Eu m-am născut pe acest tărâm al plânsului și al nenorocirilor! Dar mi-a fost adus raiul de către Răscumpărătorul, aici a fost sădit în inima mea. Prin păcat am alungat raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine și rău, o luptă cumplită între bine și rău, o învălmășeală de nenumărate patimi, un chin-pregustare a veșnicului chin din iad. În mine însumi văd mărturia faptului că sunt fiu al lui Adam: păstrez aplecarea lui spre rău; mă învoiesc cu îmbierile amăgitorului chiar dacă știu că-mi gătește moartea. În zadar învinui pe strămoși pentru păcatul căruia m-am făcut părtaș; eu am fost eliberat din robia păcatului de către Răscumpărătorul și de acum cad în păcate nu de silă, ci de bunăvoie. Patimile se luptă care mai de care să pună stăpânire pe mine; neîncetat mă aruncă de la una la cealaltă, mă răscolesc, mă tulbură și nu-mi văd starea mea jalnică! Asupra minţii mele atârnă un văl nepătruns de întunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimţirii. Oare își va veni în fire mintea mea, care va vrea să se îndrepte către bine? I se împotrivește inima deprinsă cu desfătarea păcătoasă, i se împotrivește și trupul meu, ce a agonisit dorinţe animalice. Fiinţa mea-mintea, sufletul și trupul-sunt despărţite, lucrează alandala, se împotrivesc una celeilalte și numai când lucrează păcatul se află într-o înţelegere de scurtă vreme, potrivnică lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieţii trupului! Iar eu sunt mulţumit cu starea mea! Sunt mulţumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu simte că este mort! Cu totul sunt prins de grijile lumești, puţin îmi pasă de nevoia sufletului meu! Nu am moștenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd, atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat și îmi îngădui gustarea lui, fie numai cu gândurile și cu încuviinţarea inimii. Din pricină că sunt necopt nu mă pot afunda în tăcere și plâns înaintea lui Dumnezeu, aduc înaintea Lui o rugăciune smerită, rugăciune pentru iertarea păcatelor și vindecarea de patimile păcătoase, de aceste neputinţe duhovnicești care iau fiinţă din păcatele săvârșite de bună voie și repetate vreme îndelungată. Sunt în întregime nevrednic de Dumnezeu. Doamne, dă-mi pricepere ca să cunosc Învăţăturile Tale. Pleacă inima mea spre cuvintele gurii Tale și să se pogoare ca roua cuvântul Tău. Stau cu frică și cu evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să cureţe păcatele mele și să mă înnoiască prin Preasfântul Său Duh. Doamne! Dă-mi să-mi văd păcatele mele așa încât mintea mea atrasă cu desăvârșire de luarea aminte faţă de păcatele mele, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toţi într-acest chip buni. Dă inimii mele să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile lumești, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei și sfinţeniei poruncite și gătite nouă de Tine. Dă-mi mie celui ce am spurcat haina sufletului, să îl albesc iarăși: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire această haină are nevoie să fie spălată prin apele lacrimilor. Dă-mi să văd în lumina harului Tău, neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în mine, înăbușind în inimă mișcările duhovnicești, aducând în ea mișcările sângelui si trupului, care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-mi marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge și pe care îl naște marele dar al vederii păcatelor mele. Păzește-mă cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoșeniei sale neluate în seamă și neînţelese, și se naște din lucrările patimii dulceţii și slavei deșarte care trăiesc în mine, neluate în seamă și neînţelese. Păzește-mă pe mine cu aceste mari daruri în calea mea către Tine, Cela ce chemi pe cei ce- și recunosc păcătoșenia și lepezi pe cei ce se cred drepţi, ca să Te slavoslăvim în veci, întru veșnica Ta fericire a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi, și Mântuitorul celor pierduţi. Amin.
