Cunoaște-l pe Dumnezeu după lucrurile sale
Lumea: O, nepriceputule, dar ochii pentru ce îi ai? Oare nu pentru ca să privești lumina mea plăcută și preafrumoasă? Sau, poate, nu vezi acești doi aştri mari pe care mi i-a dat preaputernicul Dumnezeu: unul să lumineze ziua, altul să lumineze noaptea? Și aceasta nu pentru altceva decît ca să-ți lumineze ochii și să-mi privești neprețuitele frumuseți și să-ți faci treburile tale. Aşadar, cum să nu fiu eu dorită? Ia gîndește-te, nesocotitule: cînd lumina soarelui e acoperită de nori sau de neguri, zici că vremea este întunecată și tristă și o dată cu vremea ți se strică și buna dispoziție; iar cînd e noapte fără lună și tu te afli obosit de drum, cîtă frică îți este să nu dai de vreo primejdie și cît de mare ți-ar fi bucuria și veselia dacă ea ți-ar lumina cît de cît calea, ca să poți cunoaște încotro mergi? Mai mult chiar, ușuraticule, în legătură cu aceasta du-te și întreabă-l pe cel orb cît de mare e dulceața luminii mele și ce n-ar da el s-o dobîndească; întreabă-l pe acela, și-ți va spune dulceața luminii mele, și așa vei învăța și tu să mă poftești precum ți se cade a mă pofti și să mă iubești și să-mi mulțumești.
Spre bine iar nu spre rău să te folosești de darurile care ți-au fost date
Înțeleptul: Dumnezeu atotputernicul nu a făcut numai acești aştri, ci încă unul. Pe aceștia doi el i-a făcut ca să lumineze omului deasupra capului, iar pe al treilea înăuntrul capului. Pe cei dinafară i-a creat (după chiar spusa ta) pentru luminarea ochilor mei ca, privindu-i, să-l cunosc pe cel ce i-a făurit și, cunoscîndu-l, să nu-l uit; și după cum ei îmi luminează ochiul totdeauna, așa și el să fie continuu slăvit de mine. Dar nicidecum nu i-a creat, precum ai zis, pentru ca, privindu-te pe tine, să-ți îndrăgesc deşertăciunile (căci nebun este oricine îndrăgește ceva în zadar). Iar astrul dinăuntrul capului este rațiunea mea, cu care m-a luminat dătătorul de lumină, Dumnezeu, ca să pot socoti (odată ce făptuirile sale sînt atît de frumoase, atît de alese, atît de luminoase) cu cît va fi el însuși mai luminos, mai frumos și mai strălucitor; deosebirea aceasta nu va fi oare ca aceea dintre întuneric și lumină? Căci astfel propovăduiește și Ioan că „Dumnezeu este lumină, iar lumea întuneric” (Io. 3, 19). Tu dar, fiind întuneric, cum să nu te urăsc, iar el, fiind lumină, cum să nu-l iubesc? Și cît de nebun ar fi cel ce ar îndrăgi mai mult întunericul decît lumina! Într-adevăr, acela ar fi mai nebun decît tine. Deci și eu ştiind că acela este mai frumos și mai luminos, se cuvine să socotesc lumina ta întunecime, negură și miez de noapte fără de lumină; pe el să-l laud și să-l proslăvesc, să mă închin lui și să-l iubesc; iar pe tine să te defăimez, să te disprețuiesc, să te urăsc și să te ocărăsc; căci a lui este lumina, și el este lumina cea adevărată, iar a ta este stricăcioasă, și tu ești întunericul cel primejdios.
Lumea numără doi aştri și crede că a spus totul. Înțeleptul îi arată că numărătoarea ei e trunchiată: mai este un al treilea, pe care ea nu-l poate vedea pentru că nu e afară, ci înăuntru — rațiunea luminată de Dumnezeu. Aici stă toată deosebirea dintre felul cum Lumea și cum Înțeleptul citesc aceleași făpturi.
Cartea Înțelepciunii spune limpede la ce slujesc frumusețile zidirii: „Din mărimea și frumusețea făpturilor se cunoaște prin asemănare Făcătorul lor” (Înțel. Sol. 13, 5). Nu e o interzicere a bucuriei de a privi soarele și luna, ci o arătare a rostului acestei bucurii: ochiul dinafară vede lumina zidită ca să trezească mintea spre a socoti — dacă lucrul făcut e atît de frumos, cu cît mai frumos trebuie să fie Cel ce l-a făcut? Acesta e chiar argumentul Înțeleptului: „odată ce făptuirile sale sînt atît de frumoase… cu cît va fi el însuși mai luminos”. E același drum pe care îl arată și Apostolul Pavel — de la cele făcute, spre puterea și dumnezeirea nevăzută a Făcătorului (Rom. 1, 20) — numai că același text îl arată de îndată și pe cel care rătăcește pe acest drum: cel ce „a cinstit și a slujit făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Aceasta e chiar greșeala Lumii: se oprește la frumusețea zidirii ca la un capăt, nu ca la o săgeată care arată mai departe.
De aceea Înțeleptul vorbește de al treilea astru — cel dinăuntrul capului. Sfinții Părinți numesc această putere a sufletului nous, ochiul cel dinăuntru, cu care omul se poate întoarce spre Dumnezeu așa cum ochiul trupesc se întoarce spre soare. Avva Evagrie și Sfântul Macarie Egipteanul vorbesc despre această lumină a minții ca despre locul unde omul se întîlnește cu Dumnezeu, întunecată de patimi dar niciodată stinsă de tot. Cele doi aştri dinafară slujesc trupului; al treilea slujește mîntuirii — și tocmai de aceea e mai de preț, chiar dacă Lumea nu-l poate arăta cu degetul.
Titlul acestui punct — „spre bine, iar nu spre rău să te folosești de darurile care ți-au fost date” — nu osîndește darurile, ci arată că orice dar poate fi întors pe dos. Soarele și luna, folosite drept treaptă spre Ziditor, sînt bune; aceleași lumini, îndrăgite pentru ele însele, devin prilej de idolatrie (Rom. 1, 21-23). Aceasta e taina pe care Lumea o ascunde cînd cere să fie iubită „precum ți se cade a mă pofti”: ea cere ca darul să fie iubit în locul Dătătorului — adică cere exact răsturnarea pe care Apostolul o osîndește.
Cuvântul „Dumnezeu este lumină, iar lumea întuneric” (Io. 3, 19) nu desparte două lucruri egale, ci arată o judecată: lumina a venit, iar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. Aceasta e alegerea pe care Înțeleptul o face fățiș, fără sfială: nu urăște darurile lui Dumnezeu, ci urăște întunericul din inima Lumii, care cere să fie iubită în locul Luminii adevărate. Cine vede al treilea astru nu mai poate confunda strălucirea împrumutată a soarelui cu Lumina care nu are de la cine să împrumute — pentru că a Lui este, dintru început, lumina.
