„Cel mai neîndemânatic învățător. La un om, toate virtuțile lui adevărate sunt sădite în solul duhului de împotrivire; la altul, în neputința de a spune „nu” — adică în duhul lui de supunere. Un al treilea și‑a făcut toată moralitatea să crească din mândria singuraticului; un al patrulea, din puternicul său instinct social. Acum, dacă semințele virtuților, în aceste patru cazuri, din pricina vreunei neșanse sau a unor învățători neîndemânatici, n‑ar fi fost semănate în solul firii lor — acela care le oferă cel mai bogat și mai roditor pământ — ei ar deveni oameni slabi, nesatisfăcători (lipsiți de moralitate). Și cine ar fi fost cel mai neîndemânatic dintre învățători, geniul rău al acestor oameni? Fanaticul moral, care crede că binele poate crește doar din bine și doar pe solul binelui.” Nietzsche
Nietzsche descrie, în acest fragment din Omenesc, prea omenesc, patru feluri de oameni și patru soluri diferite din care le răsar virtuțile: unul care își întemeiază tot binele pe duhul de contrazicere, altul pe neputința de a spune „nu”, al treilea pe mândria singurătății, al patrulea pe instinctul social puternic. Dacă aceste semințe n-ar fi fost puse pe pământul propriu al firii fiecăruia — singurul care le poate hrăni cu adevărat — oamenii aceștia ar fi rămas slabi, nedesăvârșiți. Iar cel mai nepriceput dascăl, spune el, e fanaticul moralei: cel care crede că binele nu poate răsări decât din bine, pe un pământ deja recunoscut ca bun.
Observația nu e nouă pentru cine a citit Pilda semănătorului, dar e altceva decât ea. Domnul vorbește despre un singur fel de sămânță căzând pe soluri diferite, dintre care unele o primesc și altele n-o primesc (Matei 13, 3-8). Nietzsche vorbește despre altceva: fiecare om este el însuși un sol anume, iar aceeași virtute trebuie semănată altfel în fiecare, după ceea ce e deja acolo — altfel nu prinde rădăcină. Nu e o observație despre recepția binelui, ci despre materia din care binele crește. Și tocmai aici Sfinții Părinți au mers mai adânc decât filozoful, cu multe veacuri înainte.
Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește lucrarea firii după fire (κατὰ φύσιν), împotriva firii (παρὰ φύσιν) și mai presus de fire (ὑπὲρ φύσιν) — nu ca trei firi diferite, ci ca trei stări posibile ale aceleiași puteri sufletești. Puterea mânioasă (θυμός), de pildă, nu e rea în sine; rea îi e doar întrebuințarea împotriva firii. Aceeași forță care într-un om devine încăpățânare sterilă poate deveni, prin har, tăria mărturisitorului care nu se pleacă înaintea minciunii — pentru că e aceeași putere, cu ținta schimbată. Cel care nu poate spune „nu” nimănui, dacă e lăsat neîndrumat, se pierde în plăcerea de a mulțumi pe toți; dar aceeași blândețe, sădită drept, devine ascultare desăvârșită. Mândria de a fi singur, netrecută prin cuptor, rămâne trufie sterilă a pustnicului îngâmfat de nevoința lui; sădită drept, devine tăcerea aceluiași pustnic care nu mai caută martori. Iar instinctul social puternic, lăsat de capul lui, se face lingușire sau pierdere de sine în mulțime; îndreptat, se face taina obștii, sau taina căsătoriei ca „mănăstire de doi” pe care oamenii moderni au uitat s-o mai numească astfel.
Nu e vorba, așadar, ca harul să disprețuiască firea și să pună alta în locul ei, ci — după formula veche a Părinților — harul nu strică firea, ci o desăvârșește. Fiecare om are logosul lui propriu, dat de Ziditor, și nu există un singur tipar de virtute turnat peste toți la fel. Sfântul Ioan Scărarul spune limpede lucrul acesta despre povățuire: doctorul bun nu dă același leac tuturor bolnavilor, ci pe măsura firii și a bolii fiecăruia; cel care aplică o singură rețetă tuturor sufletelor nu vindecă, ci ucide sub masca vindecării. Acesta e portretul exact al „fanaticului moralei” din Nietzsche — dascălul care nu vede rădăcina dinaintea lui, ci doar tiparul pe care vrea să-l impună, și care smulge ca pe o buruiană tocmai firul din care, sădit altfel, ar fi crescut virtutea.
Evanghelia e plină de acest sol „nepotrivit” pe care fanaticul l-ar fi disprețuit, și din care Hristos a scos rod însutit. Vicleșugul lui Zaheu, pus în slujba câștigului, devine — neschimbat ca putere, schimbat ca țintă — râvna de a întoarce împătrit tot ce a luat pe nedrept (Luca 19, 8). Setea femeii samarinence, obișnuită să caute pe altcineva la fiecare fântână, devine setea de apa cea vie și apoi glasul care cheamă o cetate întreagă (Ioan 4). Iar Saul, a cărui râvnă ucigașă era aceeași putere pe care avea s-o poarte apoi ca apostol până la marginile lumii — Sfântul Ioan Gură de Aur o spune limpede: nu i s-a dat o altă fire, ci aceeași ardoare, cu fața întoarsă spre Hristos. Cel mai nepriceput dascăl ar fi refuzat pe fiecare dintre aceștia ca material netrebnic. Cel mai priceput Dascăl i-a primit exact așa cum erau.
Psihologia modernă atinge, dintr-o parte mai săracă, aceeași rană. O trăsătură tratată numai ca defect și suprimată prin moralizare nu dispare, ci se ascunde și se otrăvește pe dinăuntru — e aceeași umbră despre care s-a scris deja aici. Cercetarea contemporană asupra caracterului observă adesea că viciul și virtutea nu sunt, cel mai des, trăsături diferite, ci aceeași înclinație privită la grade și cu orientări diferite: încăpățânarea netăiată devine, măsurată, statornicie; retragerea numită „asocialitate” devine, primită, adâncime; supunerea disprețuită ca slăbiciune devine, îndreptată, slujire adevărată. Iar educatorul care nu primește copilul așa cum e, ci îi cere să semene de la început cu un tipar abstract de „copil bun”, nu crește o virtute, ci crește o mască — sinele fals despre care s-a scris deja, în locul celui adevărat pe care nimeni nu s-a ostenit să-l vadă și să-l cheme pe nume.
Nici filozofia nu e străină de observația lui Nietzsche, chiar dacă el o duce mai departe decât ar trebui. Aristotel arată că virtutea se clădește prin deprindere pe temelia unei firi date, și că măsura ei dreaptă (μεσότης) nu e un punct abstract, ci unul calculat pentru noi înșine — nu aceeași greutate pentru fiecare cumpănă. E exact ceea ce fanaticul moral, pe care Nietzsche îl are în vedere, refuză să înțeleagă: pentru el binele are o singură formă, iar firea concretă a fiecăruia e doar un obstacol de îndepărtat. Aici însă drumurile se despart. Nietzsche va merge, în scrierile de mai târziu, până la a spune că binele și răul înșiși nu sunt decât măști ale unor perspective și trebuie depășite. Gândirea patristică nu merge acolo: firea unică a fiecărui om e tocmai chipul irepetabil prin care singurul Bine — Dumnezeu însuși — alege să Se arate altfel în fiecare, nu o dovadă că binele n-ar fi unul singur. Rădăcini multe, aceeași Lumină.
Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel, cel mai priceput dintre dascăli, mărturisește că s-a făcut tuturor toate, ca prin toate mijloacele să mântuiască pe unii (1 Corinteni 9, 22) — nu impunând o singură formă, ci discernând, ca un semănător treaz, solul fiecăruia. Iar Domnul Însuși, Care n-a rostit aceeași vorbă în același fel către Zaheu și către femeia samarineancă, către Saul și către tâlharul de pe cruce, rămâne Dascălul cel mai priceput tocmai pentru că nu disprețuiește niciodată ogorul pe care-l găsește, oricât de strâmb ar părea, ci așteaptă din el rodul cel însutit (Matei 13, 23).
