„Împotriva războiului se poate spune că îl face pe învingător prost și pe cel învins răzbunător. În favoarea războiului se poate spune că el barbarizează prin ambele rezultate numite mai sus și, prin aceasta, face mai natural; el este somnul sau perioada de iarnă a culturii; omul iese din el cu putere mai mare pentru bine și pentru rău.” — Nietzsche
Nietzsche a văzut corect mecanismul, dar a numit greșit rădăcina lui. El descrie, fără să știe, cele două căderi clasice pe care Părinții le-au cartografiat cu secole înaintea lui în lupta nevăzută a sufletului: trufia celui ce biruiește și pomenirea răului a celui ce cade. Ceea ce el a văzut la scara cetăților și a armatelor, pustnicul îl vede în chilia lui, la scara unui singur gând.
Apostolul Iacov pune întrebarea dinaintea oricărui tratat de strategie: de unde vin războaiele și luptele dintre voi? Nu de aici, din poftele care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4:1). Războiul dintre neamuri nu este decât războiul lăuntric proiectat pe hartă. Iar dacă rădăcina e aceeași, atunci și rodul amar pe care Nietzsche îl descrie e același: cine biruie o patimă fără dreaptă socoteală nu iese mai smerit, ci mai orb — Evaghrie așază slava deșartă chiar în urma biruinței asupra celorlalte gânduri, ca pe un demon care pândește nu lupta, ci izbânda. „Prostia” învingătorului lui Nietzsche e, duhovnicește vorbind, întunecarea minții (nous) prin slavă deșartă: omul care a doborât un vrăjmaș și crede că doborârea a fost a lui. Iar cel învins, dacă nu-și duce căderea la mărturisire, o duce la mnisikakia — pomenirea răului, patima a cărei singură hrană e memoria rănii. Nu întâmplător Sfântul Ioan Scărarul pune alături, ca pe două primejdii surori, deznădejdea celui căzut și trufia celui ce n-a căzut încă: amândouă sunt feluri de a refuza pocăința.
Aici Nietzsche ar putea răspunde: dar tocmai asta e naturalul — barbarizarea, coborârea la starea dinaintea măștilor culturii. Și aici trebuie despărțit limpede ce e „mai natural” în sens nietzschean de ce e kata physin, după fire, în sensul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ce Nietzsche numește întoarcere la natură e, pentru Sfântul Maxim, tocmai contrariul: o cădere para physin, împotriva firii, patima dezlănțuită luând locul puterii firești pe care avea s-o slujească. Firea omului nu e sălbăticia dinaintea civilizației, ci chipul care tinde spre asemănare; iar puterea adevărată despre care vorbește Nietzsche — „omul iese din el cu putere mai mare” — nu se dobândește prin coborâre, ci hyper physin, prin harul care ridică lupta deasupra firii căzute. Există un război care nu barbarizează, ci sfințește: cel purtat sub ascultare, cu arme care nu sunt trupești (2 Corinteni 10:4), unde biruința se întoarce spre Dumnezeu, nu spre sine, și unde înfrângerea se întoarce spre pocăință, nu spre ranchiună.
Iar imaginea somnului și a iernii culturii merită și ea cântărită, nu respinsă în bloc. Sfântul Isaac Sirul spune că, de n-ar fi războaie, n-ar fi nici cununi — îngăduința ispitelor nu e absurdă, ci pedagogică. Aici Nietzsche atinge, orbește, un adevăr: încercarea poate lăsa în urmă o putere mai mare. Dar unde el vede determinism natural — omul iese automat mai tare, „pentru bine și pentru rău”, ca o lege organică — Părinții văd răscruce a libertății. Iarna nu rodește primăvară de la sine; ea doar pregătește terenul pentru ce va alege sufletul să semene în el. Cercetarea psihologică asupra creșterii post-traumatice arată același lucru fără vocabularul harului: criza nu produce automat înțelepciune, ci doar posibilitatea ei, alături de posibilitatea opusă — amărăciunea cronică. Aristotel ar spune la fel: extremitatea nu naște virtutea ca mijloc, ci împinge spre cele două vicii de la capete — necumpătarea trufașă și mânia care nu iartă.
Rădăcina cea mai adâncă a greșelii lui Nietzsche stă poate în Heraclit, pe care Nietzsche îl iubea: πόλεμος πατὴρ πάντων — războiul e tatăl tuturor lucrurilor. Dacă strife e principiul dintâi al lumii, atunci barbarizarea prin război nu-i o cădere, ci o întoarcere la origine, la „tată”. Dar Apostolul Pavel rostește exact contrariul asupra aceleiași lumi: El este pacea noastră, Care a făcut din cele două una și a surpat zidul cel din mijloc al despărțiturii (Efeseni 2:14). Tatăl tuturor nu e strife, ci Logosul care împacă. Și-atunci nici lupta lăuntrică nu are alt scop legitim decât pacea — nu barbarizarea sinelui, ci vindecarea lui.
Rămâne deci întrebarea reală, pe care Nietzsche o ocolește tocmai fiindcă a crezut că o rezolvă cu o lege naturalistă: la ieșirea din orice bătălie — cu vrăjmașul din afară sau cu gândul din lăuntru — ies eu mai orb sau mai smerit? Mai răzbunător sau mai iertător? Legea firii căzute spune că a treia cale nu există. Harul spune că există: e calea îngustă dintre trufia celui ce a biruit și ranchiuna celui ce a căzut, calea pe care Petru a mers de la lepădare la iubirea de trei ori mărturisită (Ioan 21:15-17) — nici stupefiat de o biruință care nu fusese a lui, nici osândit de o cădere pe care Domnul o iertase deja.
