Neajungîndu-i ogoarele, poftește sate; cel mîndru socotește că numai el este om, iar ceilalți animale
Înțeleptul: O, lume, dar mai vreau și tîrguri și cetăți.
Lumea: Iată că aproapele tău, adică vecinul tău, are tîrg și cetate, ceea ce nu au alți vecini mai bogați decît tine; dar tu îl întreci prin bogăția arginților. Cheltuiește deci și tu ceva dintr-al tău și ucide-l (tu însuți sau cu mîinile altora) sau izgonește-l. Altcineva străin nu va încerca să le cumpere, și chiar dacă ar încerca să se amestece, se va teme de tine, deoarece ești vestit în bogăție și putere. Și așa, nesporind prețul, le vei dobîndi ușor și la un preț mic, iar în felul acesta vei dobîndi și tîrgul, și cetatea.
Bogatul urmărește scaunul cel mai înalt
Înțeleptul: O, lume, după toate acestea, eu cer și doresc onoruri sociale.
Lumea: Oriunde ai fi, du-te printre oameni, și ei, aflînd că ești bogat, te vor pofti la locul de frunte și în capul mesei; oricine te va vedea se va scula în picioare, închinîndu-ți-se. Iată cum în felul acesta și onoruri vei afla.
Dumnezeu este vrăjmaș bogatului mîndru
Înțeleptul: O, lume, dar eu doresc o onoare și mai mare decît aceasta, și anume, să fiu înălțat printre cei ce stăpînesc.
Lumea: Du-te la orice poartă împărătească sau domnească, și vei vedea că prin faima bogăției tale și, ceva mai mult, prin puterea ei, îți vor da rang boieresc, și încă pe cel mai mare, pînă cînd cu ajutorul banilor, dacă vrei, poți să dobîndești și domnia și crăia, ba chiar și împărăția. Iată, dar, că nu-ți lipsește toată onoarea din lume.
Este greu să ai și bogățiile și raiul, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpîni
Înțeleptul: O, lume, împreună cu acestea aș vrea să agonisesc și să moștenesc și împărăția cerurilor.
Lumea: O, dulcele meu prieten, oare nu-ți este destul și nu-ți ajunge că nu ți-a lipsit tot cei ai dorit în lume? Oare aflîndu-te tu într-atîta onoare și slavă, o să te mai gîndești la moarte? Te mai compari poate cu ceilalți oameni? Dar cine mai e ca tine, cine se aseamănă cu tine? Îți lipsește oare ceva? Așadar, bunul meu prieten, de ce te amărăști făcîndu-ți atîtea gînduri și socoteli și de ce te gîndești la lucruri care-ți aduc mîhnire? Iată, ai în fața ochilor toate cele ce-ți plac; lasă deci acum celelalte socoteli și stai numai de mănîncă, bea, înveselește-te, căci atîtea cîte ai niciodată nu le vei termina.
Șirul cererilor Înțeleptului urmează o urcare aproape matematică: comoară, faimă, moșii, tîrguri și cetăți, onoruri, domnie — și, la capăt, „împărăția cerurilor”. E aceeași scară a patimilor descrisă în articolul precedent, doar continuată pînă la ultima ei treaptă cu putință. Iar aici, pentru prima dată, Lumea se poticnește. Nu pentru că nu ar vrea să dea — ci pentru că, pur și simplu, nu are ce da. Raiul nu se cumpără cu ceea ce oferă ea, oricît de mare ar fi prețul.
Observăm cum, la fiecare treaptă a agonisirii, crește și izolarea sufletului. Titlul primei părți spune limpede unde duce mîndria bogăției: „cel mîndru socotește că numai el este om, iar ceilalți animale”. Nu e o exagerare retorică a lui Cantemir, ci o descriere exactă a ceea ce Sfinții Părinți numesc orbirea slavei deșarte: bogatul mîndru încetează să mai vadă chipul lui Dumnezeu în aproapele său, și îl vede doar ca piedică sau ca unealtă. Sfântul Vasile cel Mare spune același lucru în Omiliile către cei bogați: cel ce își face din avere singurul măsurar al valorii altuia a coborît pe frate la rangul de dobitoc, cînd de fapt frații lui sînt zidiți după același chip ca și el.
Cererea onorurilor sociale și apoi a stăpînirii aduce în discuție o altă primejdie, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o descrie pe larg: slava lumească nu se mulțumește niciodată cu ce are, ci crește mereu cu o treaptă mai sus, pentru că nu vine dintr-o valoare adevărată, ci dintr-o foame nesăturată a eului. Fiecare „da” pe care Lumea îl dă seamănă cu vinul care nu potolește setea, ci o aprinde mai tare — o icoană pe care Sfîntul Isaac Sirul o folosește adesea pentru patimile netăiate la rădăcină.
Dar chiar subtitlul pus de Cantemir peste ultima cerere spune tot: „nimeni nu poate sluji la doi stăpîni” — cuvîntul Domnului din Matei 6:24 și Luca 16:13. Împărăția cerurilor nu se adaugă la restul agonisirilor ca o ultimă piesă de colecție, ci le cere, dimpotrivă, să fie lăsate. Iar Lumea, întrebată de rai, nu spune „nu-ți pot da asta” cu sinceritate — ea face ceva mai viclean: schimbă subiectul, flatează, și sfîrșește prin cuvintele pe care Scriptura le pune chiar în gura bogatului nebun din pilda Mîntuitorului: „mănîncă, bea, înveselește-te” (Luca 12:19), ecou al lui Isaia 22:13 și al Eclesiastului. Acesta este chipul curat al lui memento vivere fără memento mori — trăiește ca și cum ai avea toate zilele lumii înaintea ta.
Tocmai de aceea Lumea întreabă retoric: „o să te mai gîndești la moarte?” — pentru că știe că numai uitarea morții o poate ține pe ea stăpînă. Sfîntul Isaac Sirul spune că pomenirea morții este lumina care descoperă deșertăciunea a tot ce lumea numește „bine”; iar cel ce o pierde din vedere, chiar dacă a dobîndit tîrguri, cetăți și domnii, a pierdut singurul lucru care ar fi putut da preț adevărat celorlalte. Divanul ne arată, la acest hotar, limita firească a Lumii: ea poate copleși omul cu daruri, dar nu poate niciodată să-l izbăvească de moarte — și tocmai de aceea îi cere să nu se mai gîndească la ea.
