„După ce am găsit, în multe dintre acțiunile mai greu de explicat, manifestări ale acelei plăceri în emoția însăși, aș vrea să recunosc și în disprețul de sine — care este unul dintre semnele sfințeniei — precum și în faptele de auto‑tortură (prin foame și biciuire, mutilarea membrelor, prefacerea nebuniei) un mijloc prin care aceste naturi luptă împotriva oboselii generale a voinței lor de viață (a nervilor lor); ele folosesc cei mai dureroși excitanți și cruzimi pentru a ieși, măcar pentru o vreme, din acea amorțeală și plictiseală în care se cufundă atât de des din pricina marii lor indolențe mentale și a acelei supuneri față de o voință străină, descrisă deja.” — Nietzsche
Motto: „acea plăcere a emoției în sine” — pe care Nietzsche o vede ascunsă în disprețul de sine și în chinurile pe care sfinții și le impun, ca pe niște iritanți puternici prin care firea, obosită de propria voință de viață, ar evada pentru o clipă din amorțeala și plictiseala în care cade prin lenea ei cea mare.
Diagnosticul lui Nietzsche nu e o invenție a urii, ci o observație parțial dreaptă purtată dincolo de marginea ei. Există într-adevăr o asceză care nu caută pe Dumnezeu, ci caută să simtă ceva — orice, numai să nu mai fie tăcerea aceea plată în care sufletul nu se mai recunoaște viu. Pustnicii vechi știau lucrul acesta mai bine decât filozoful care i-a judecat de la distanță. Sfântul Ioan Casian povestește cum Părinții Egiptului respingeau ucenicii care se aruncau în post și în priveghere peste măsura poruncită, nu pentru că asprimea ar fi rea în sine, ci pentru că, netrecută prin ascultare și prin sfat, ea hrănea exact ceea ce pretindea că răstignește: pe sine. Iar Sfântul Ioan Scărarul, la Cuvântul despre dreapta socoteală, numește limpede acest lucru: e o slavă deșartă care se îmbracă în haina smereniei, și cel ce n-are dreaptă socoteală ia întunericul drept lumină și se osândește lăudându-se că se ostenește.
Aici stă însă și prăpastia peste care sare Nietzsche fără s-o vadă: Părinții nu descoperă mai târziu decât el boala pe care el o descrie, ei o numesc dintâi și o vindecă cu un leac pe care el nu-l are — dreapta socoteală, ascultarea, măsura. Evagrie așază kenodoxia, slava deșartă, înaintea mândriei tocmai pentru că ea are nevoie de martor, de scenă, de simțirea de sine care se privește ostenindu-se. Iar acedia — „lehamitea de amiază”, plictiseala aceea grea a monahului în care ziua nu mai înaintează — nu se vindecă prin durere căutată, ci prin răbdare, prin rămânerea în chilie când tot ce vrea firea e să iasă și să simtă altceva. Leacul patristic al plictiselii nu e intensitatea, e statornicia. Acolo unde Nietzsche vede în chin un drog împotriva amorțelii, Părinții văd în răbdare vindecarea amorțelii înseși, fără drog.
Și tocmai teatrul e semnul care desparte cele două focuri. Hristos nu spune „nu postiți”, ci „nu vă întristați ca fățarnicii, care își sluțesc fețele ca să arate oamenilor că postesc” (Matei 6:16-18) — unge-ți capul și spală-ți fața, ca postul tău să nu fie văzut de nimeni decât de Tatăl tău Cel ce este în ascuns. Asceza care caută să fie simțită, chiar și numai de sine, deja s-a trădat; ea are nevoie de public sau cel puțin de o oglindă lăuntrică. Disprețul de sine adevărat n-are nevoie de nicio oglindă: vameșul din pildă nici nu îndrăznește să-și ridice ochii (Luca 18:13), nu pentru că s-ar juca teatral cu propria umilință, ci pentru că a văzut ceva mai mare decât sine, iar tăcerea lui e efectul acelei vederi, nu tehnica prin care caută s-o obțină.
Psihologia contemporană, fără să vrea, confirmă exact ce spuneau Părinții despre teatru și fățărnicie, nu ce spune Nietzsche despre sfințenie. Cercetările asupra auto-vătămării (Klonsky și alții) descriu o funcție de reglare afectivă aproape identică cu portretul lui Nietzsche: tăietura, durerea căutată ca mijloc de a „simți ceva” atunci când amorțeala sau disocierea au devenit insuportabile. Numai că acesta e portretul patologiei, nu al sfințeniei — și diferența dintre ele nu e de gradul intensității, ci de structură: cel care se rănește singur, în taină, fără povățuitor, fără canon, fără o țintă dincolo de propria stare, repetă exact bucla pe care Evagrie o numește slavă deșartă întoarsă spre sine însuși. Ascultarea — supunerea la un părinte duhovnicesc, la o măsură dată de altcineva, la o comunitate — nu e un accesoriu al ascezei, e tocmai ceea ce împiedică bucla să se închidă asupra ei însăși. Un chin ales de mine, pentru mine, ca să mă simt pe mine mai intens, nu iese niciodată din filautia despre care vorbește Sfântul Maxim; un chin primit prin ascultare, cu măsură, pentru altcineva — pentru Hristos — schimbă cu totul geometria faptei.
Filozofic, mișcarea lui Nietzsche e genealogică: sub numele „sfințenie” el găsește un mecanism, și socotește mecanismul mai adevărat decât numele. E aceeași eroare pe care Aristotel o evită atunci când vorbește despre plăcere ca înflorire, nu ca țintă a faptei (epiphainomenon, nu telos): faptul că o plăcere însoțește o activitate nu înseamnă că activitatea a fost făcută pentru acea plăcere. Un sfânt care simte, în chinul primit prin ascultare, o anumită eliberare din amorțeală, nu face din acea eliberare scopul faptei sale mai mult decât face alergătorul din bucuria alergării scopul cursei. Metoda genealogică poate demasca pe drept o asceză coruptă — și Părinții o fac mai riguros decât o face Nietzsche, cu numele ei propriu: prelest, amăgire de sine — dar nu poate, prin propria ei construcție, să vadă vreodată harul, pentru că a hotărât dinainte să caute doar mecanismul, nu întâlnirea. Ea găsește ceea ce a venit să caute, și numește găsirea ei lege universală.
Rămâne, dincolo de disputa aceasta, o singură întrebare pe care fiecare o poartă doar pentru sine: dacă asprimea pe care și-o cere cineva servește ca să simtă ceva — sau ca să vadă pe Cineva. Primul foc arde pentru că firea, obosită de sine, are nevoie de căldură oricând, oricum. Al doilea foc nu arde din nevoie, ci din prisosul unei vederi care, o dată câștigată, face plictiseala și amorțeala pur și simplu de neconceput — nu învinse prin durere, ci uitate în lumină.
