Cere-i lumii socoteală de cei duși
Înțeleptul: O, lume, știu că au mai existat mulți alții ca mine și chiar mai puternici, dar pînă la urmă ce-au devenit? Ce au devenit acei mari regi ai perșilor, atît de lăudați și de vestiți? Unde sînt Cirus și Cresus? Unde sînt Xerxes și Artaxerxes, care se considerau ei înșiși zei și se socoteau mai puternici decît toți oamenii din lume pînă într-atît încît au încercat să domine întinsul mării și valurile furtunii, poruncind oamenilor lor să bată marea cu vergi și s-o încingă în fiare, pentru că le-a stricat podul pe care l-au făcut peste mare în strîmtoarea Chersonez; ei, care au arătat și multe alte fapte vitejești? Unde este macedoneanul Alexandru cel Mare, numit astfel nu pentru că ar fi fost mare cu vîrsta, ci pentru marile și minunatele lui războaie și victorii asupra țărilor? Și, ca să nu te mai întreb de alți vechi și vestiți împărați ai grecilor, ci despre cei mai recenți, spune-mi unde este Constantin cel Mare, care a întemeiat Cetatea? Unde este Justinian, cel ce a zidit minunata și de întreaga lume lăudata biserică numită Sfînta Sofia? Unde sînt Dioclețian, Maximilian și Iulian, acei mari și puternici tirani? Unde sînt Teodosie cel Mic și Teodosie cel Mare? Unde este Vasile Macedoneanul, cu fiul său Leon Înțeleptul? Dar toți ceilalți mari, puternici și vestiți împărați ai grecilor? Unde sînt regii Romei, ai cetății aceleia care a învins întreaga lume? Unde este Romulus, cel ce a întemeiat-o, și toți ceilalți pînă la Caesar Augustus, căruia i s-au închinat toți stăpînitorii? Și, ce să-ți mai spun, unde sînt bunicii și străbunicii noștri? Unde ne sînt frații și prietenii noștri, cu care pînă mai ieri-alaltăieri ne întîlneam și petreceam cu toții la un loc și care acum au dispărut din mijlocul nostru, părîndu-ni-se că n-ar fi existat niciodată? Spune-mi dar, acum, despre toți aceștia, adevărat și fără înșelăciune, cum și în ce fel s-au săvîrșit? Cînd vine moartea, la ce folosește bogăția?
Lumea: Prietene, grea întrebare mi-ai pus, dar întrucît ești atît de dornic să știi, iată, îți voi povesti cu sinceritate despre toți cei de care mă întrebi. Potrivit unei necesități a neputincioasei firi omenești, toți aceștia — să fii tu sănătos — au murit. Părăsindu-mă pe mine, ei și-au schimbat locul, zicînd că vor să trăiască mai mult în altă parte, nu știu unde. Află că s-au dus înveliți numai într-o bucată de pînză veche, ca și cum ar fi fost îmbrăcați în cămașă de mătase; așezați în sicriu, ca și cum ar fi fost învestmîntați în haină de purpură; și aruncați în groapă, ca și cum s-ar fi odihnit în palatele și curțile cele mari și fastuoase. Iar altceva nimic n-au luat să ducă cu ei, nici în sîn și nici în spate.
Cirus, Cresus, Xerxes, Alexandru, Constantin, Justinian — Înțeleptul îi cheamă pe rînd, ca pe niște martori la propria lui întrebare, și lumea nu are de ascuns nimic: toți au murit, și n-au luat cu ei decît pînza în care au fost înveliți. Nici sceptrul, nici coroana, nici zidurile Sfintei Sofia nu i-au însoțit dincolo de groapă. Este exact ceea ce spune dreptul Iov, ieșit gol din pîntecele maicii sale și gol întorcîndu-se în pămînt: «Gol am ieșit din pîntecele mamei mele și gol mă voi întoarce» (Iov 1:21).
Ceea ce descoperă Lumea aici, cu o sinceritate care aproape surprinde, este taina cea mai simplă și mai des uitată a firii omenești: că moartea nu face nicio deosebire între purpură și pînză veche, între sicriul împăratului și groapa țăranului. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune același lucru cînd îi mustră pe cei ce se laudă cu bogățiile lor: pămîntul îi primește pe toți deopotrivă, și viermele nu întreabă de rangul celui pe care-l mănîncă. Toată strălucirea unei vieți întregi se strînge, la capăt, într-o bucată de pînză.
Sfîntul Vasile cel Mare, în Omiliile către bogați, arată același adevăr: cel ce a adunat averi și cel ce n-a avut nimic ajung la aceeași măsură a țărînei, pentru că «n-am adus nimic în lumea aceasta, tot așa precum nici nu putem să scoatem ceva din ea» (1 Timotei 6:7). De aceea Psalmistul spune despre omul bogat care se laudă cu mulțimea avuției sale: «nu va rămîne pururea, ci se va asemăna dobitoacelor celor fără de minte» și «nu va coborî după el slava lui» (Psalmul 48:17, 20). Slava, averea, faima — toate rămîn la ușa mormîntului, ca niște oaspeți care n-au fost primiți înăuntru.
Aici stă și taina pe care Domnul o descoperă în pilda bogatului nebun: cel ce-și zidește hambare noi și-și zice sieși «suflete, ai multe bunătăți strînse pentru mulți ani; odihnește-te, mănîncă, bea, veselește-te», acela aude în chiar noaptea aceea: «nebune, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine; și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?» (Luca 12:19-20). Cantemir pune în gura Lumii aceeași descoperire pe care Hristos o pune în gura lui Dumnezeu: bogăția nu însoțește sufletul; ea rămîne, ca o umbră care se despletește de trup chiar în clipa în care trupul se despletește de suflet.
Sfîntul Isaac Sirul învață că pomenirea morții este începutul înțelepciunii duhovnicești, pentru că numai cel care-și amintește necontenit de sfîrșit poate cîntări just lucrurile trecătoare. Litania Înțeleptului — Cirus, Cresus, Xerxes, Alexandru, Constantin — nu este un exercițiu de istorie, ci un exercițiu de trezvie: fiecare nume mare, rostit și urmat de tăcerea mormîntului, ne întoarce la propria noastră măsură. Dacă atîta putere, atîta strălucire s-au făcut pulbere, ce ne rămîne nouă altceva decît smerenia și grija de suflet, singurul lucru pe care moartea nu-l poate lua cu forța, ci doar Dumnezeu îl poate primi cu bunăvoință?
La ce folosește bogăția, cînd vine moartea? Lumea însăși răspunde: la nimic — decît, poate, la pînza în care vom fi înveliți. Dar sufletul, așa cum vom vedea, rămîne o altă întrebare, la care Lumea nu mai poate răspunde cu aceeași ușurință.
