Înțeleptul: Tocmai de aceea, o, lume înșelătoare, n-ai să-ți poți bate joc de mine, fiindcă eu am știut că toate averile tale sînt ca norii și ca umbra norilor. Ba mi-am mai dat seama că chiar de te-aș dobîndi pe tine și întreaga-ți avuție, la ce mi-ar folosi dacă pierd și lucrul cel mai neprețuit — sufletul? De aceea nu-mi voi pune niciodată nădejdea în averile tale, așa cum nu-mi pun nădejdea să călătoresc pe mare fără corabie.
Nu te amăgi cu cei cîțiva care, împărați și bogați fiind, au dobîndit împărăția cerurilor
Lumea: Dar pentru ce motiv și de ce să-ți pierzi sufletul? Socotești oare că agonisind bunurile mele și desfătările mele îți vei pierde sufletul? Acuma văd, o, cinstite prietene, că nu folosești o bună judecată în purtarea ta, ci cugeți numai la cele ce duc spre rău, și nu spre bine. Căci dacă ai judeca lucrurile pe toate părțile (ceea ce s-ar și cuveni să-ți bagi în minte), nu ai mai nutri asemenea gînduri în capul tău, ci ți-ai aminti de David, care, deşi împărțind întru atîta slavă, cu oști și cu bogăție, i-au dăunat oarecît de puțin sufletului zestrele mele cele alese? Ba dimpotrivă, a fost și împărat și prooroc, iar după moarte, chiar și sfînt, și s-a învrednicit de rai. Aşadar, de vreme ce te numeşti înțelept, renunță să mai disprețuiești frumoasele podoabe ale zestrelor mele. Fiindcă nu numai David, ci și alți numeroşi împărați bogați, cinstiți, mari, puternici și vestiți, care umblau toți înveşmîntați în mult îndrăgitele mele podoabe, n-au fost atinși din pricina lor, nici cît negru sub unghie, de vreo lipsă în ce privește binele sufletului, ci, după cum ți-am amintit mai sus, s-au făcut vrednici de împărăția cerurilor.
Cuvîntul Înțeleptului atinge aici rădăcina însăși a oricărei agoniseli: nu bunul dobîndit e primejdia, ci sufletul pierdut în vreme ce mîna se întinde după bun. Asemănarea lui cu corabia e limpede și dreaptă: nimeni nu învinovățește marea pentru scufundare, ci lipsa vasului potrivit. Tot așa, lumea nu e rea prin sine, dar sufletul care încearcă să o poarte fără altă întărire decît propria poftă se scufundă odată cu ea. Cuvîntul Domnului rămîne aici măsura ultimă: „Ce-i va folosi omului de ar cîștiga lumea toată, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).
Lumea răspunde cu o mișcare vicleană și în același timp adevărată: aduce ca martor pe David. Și are, în parte, dreptate — dar felul în care folosește exemplul dă pe față limita ei. David n-a fost sfînt pentru că a fost bogat și împărat, ci pentru că, fiind bogat și împărat, nu și-a legat inima de bogăție și de putere. Chiar el a lăsat regula după care trebuie citită viața lui: „De va crește bogăția, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmul 61:11/62:10). David a purtat coroana ca pe o slujire, nu ca pe o comoară proprie, și cînd a păcătuit prin trufia puterii — la numărătoarea poporului, la Batşeba — a plîns pocăința cu atîta durere încît Psalmul 50 a rămas de atunci vocea plînsului tuturor păcătoșilor pînă azi. Nu bogăția l-a mîntuit, ci smerenia care n-a lăsat-o pe bogăție să-i devină stăpîn.
Domnul Însuși a lăsat cuvîntul care limpezește tocmai unde greșește Lumea în răspunsul ei: „Cît de greu vor intra cei ce au avuții în împărăția lui Dumnezeu! (…) Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decît să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu.” Iar cînd ucenicii, înspăimîntați, au întrebat cine se mai poate mîntui atunci, El n-a spus că bogăția e neputincioasă să vatăme, ci a spus: „La oameni aceasta e cu neputință, dar la Dumnezeu toate sînt cu putință” (Matei 19:23-26). Așadar David și ceilalți împărați sfinți n-au fost mîntuiți de averea lor, ci prin harul lui Dumnezeu, în ciuda primejdiei pe care avuția o poartă totdeauna cu sine — sînt dovada că e cu putință, nu dovada că e ușor sau lipsit de risc.
Sfîntul Ioan Gură de Aur, tîlcuind aceleași locuri, spune limpede unde stă hotarul: nu banul e osîndit, ci iubirea de bani; nu stăpînirea bunurilor, ci stăpînirea de către bunuri. Apostolul Pavel a pus aceeași lege în cuvinte scurte: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, la care rîvnind unii au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri” (1 Timotei 6:10). Sfîntul Vasile cel Mare merge mai departe și numește bogăția o probă, nu o cunună dinainte cîștigată: dată în mîna celui smerit, hrănește pe săraci și mîntuiește; dată în mîna celui trufaș, hrănește patima și osîndește. Iar Sfîntul Isaac Sirul adaugă că nu lucrul din afară îl întinează pe om, ci alipirea inimii de el — de aceea pustnicul sărac se poate pierde prin zgîrcenie, iar împăratul bogat se poate mîntui prin dărnicie și smerenie.
Așadar Lumea are dreptate să spună că avuția, în sine, nu ucide sufletul — dar tăinuiește tocmai ceea ce Înțeleptul văzuse de la început: că nimeni nu poartă bogăția fără primejdie decît cel care, precum David, nu-și pune nădejdea în ea, ci în Cel ce i-a dat-o.
