Înțeleptul: O, lume înşelătoare, aşadar acesta este sfirşitul la care îi duci pe acei ce-ți slujesc după cum vrei și după cum îți place? Deci ca răsplată a ostenelii lor le arăți iadul? Dar atunci cum să nu fii tu înșelătoare și mincinoasă? Nu mi-ai spus adineauri că bunurile tale nu au sfirșit? Dar nu este oare avuția ta fum și bunurile tale pulbere, desfătările tale praf spulberat de vînt, iar cinstea și slava ta ocară și defăimare? Ce-ai făcut din sceptrul împăratului de care se cutremura, spăimîntîndu-se, lumea întreagă, de a cărui sosire numai auzind cineva trimitea cheile cetății înainte să fi ajuns acolo, ale cărui bogății erau fără număr și puterea de neînvins; caii și carele lui, iuți și multe; călăreții lui, viteji; pedestrașii lui, puternici și înveşmîntați în zale, iar armele lor, ascuțite și înfricoșătoare, mereu gata pentru vărsări de sînge; cetățile lui mari și încăpătoare, cu ziduri înalte și groase, cu şanțuri adînci și largi, cu coloanele de la intrare groase și solide; vitele lui numeroase, scumpe și arătoase? Unde sînt țiitoarele lui cele alese, care întreceau în frumusețe toate fetele din lume? Dar viile lui cele bogate în rodul strugurilor, dar grădinile împodobite și înfrumusețate cu tot felul de flori frumoase, dar clădirile și palatele lui cele minunate, zidite din piatră cioplită și măiestrit sculptată, frumos pardosite cu tot felul de marmură scumpă? Răspunde-mi dar și pentru acestea, sincer și amănunțit, ce le-ai făcut?
Dumnezeu schimbă și mută împărățiile
Lumea: O, vai mie, ți-am spus că puține știi și pe cele mai multe nu le știi. Eu nu sînt amăgitoare, cum mă batjocorești tu, ci sînt dreaptă și pe toate le fac cu dreptate, pentru că pe cîți îi cuprind în mine, pe toți îi tratez ca pe propriii mei fii. După cum un tată cu mulți feciori, cărora le împarte averea și bunurile sale, de i se întîmplă să moară vreunul dintre ei, averea aceluia o împarte tot fraților răposatului, și deci copiilor săi, la fel fac și eu. De aceea nu mă voi rușina să-ți spun adevărul despre toate cele ce m-ai întrebat, pentru că nu nedreaptă și vrednică de ocară mi-a fost purtarea, ci dreaptă și demnă de laudă: sceptrul lui l-am dat altuia; averea și bunurile sale le-am împărțit celor ce nu s-au ostenit să le dobîndească; puterile și strășnicia lui le-am legat între patru scinduri, aşezîndu-le în pîntecele pămîntului; caii și carele le-am sfărîmat pe cîmpii; pe călăreții lui, în munți, și pe pedestrașii săi, în șesuri, i-au mîncat vulturii și alte păsări, armele lui le-a ros rugina, cetățile lui le-au nimicit alții, făcindu-le una cu pămîntul, şanțurile lor s-au umplut cu gunoi și acele frumoase coloane le-a risipit pustietatea; vitele lui le-am făcut ospăț întins jivinelor; gardurile viilor lui le-am dat pradă focului, iar strugurii lor i-au strivit picioare străine; livezile și pomii cu roade dulci s-au tăiat de orice secure și de toată mîna ce nu le-a sădit; țiitoarele lui cele alese le-am făcut desfrînatele cetății; florile grădinilor lui le-au cules mîini străine și le-au mirosit nări străine; palatele lui le-am prefăcut în sălaşuri de bufnițe și cucuvele. Iată deci, aceasta este dreptatea, ca toate darurile mele să le moștenească și să le stăpînească toți.
Înțeleptul o dă în vileag pe Lumea cu propriile ei cuvinte: dacă avuția n-are sfîrșit, de ce ceea ce a fost al unui împărat astăzi nu mai e nicăieri? Întrebarea lui nu e retorică goală, ci pune degetul pe rana din care sîngerează toată filosofia deșertăciunii: Lumea făgăduiește veșnicie și dă doar împrumut, pentru un timp hotărît de altcineva decît de ea.
Iar acel altcineva se dă pe față chiar în răspunsul ei, fără voia ei: „nu sînt amăgitoare, ci dreaptă” — se apără Lumea, mutînd, fără să știe, slava faptei de la sine la Cel ce cu adevărat rînduiește totul. Căci nu ea desparte pe împărat de sceptru, ci Cel despre care proorocul Daniel a mărturisit: „El schimbă vremile și anii, mută pe împărați și pune pe împărați” (Daniel 2:21). Lumea e doar mîna prin care se împlinește o judecată care nu-i aparține — slujitoare fără voie a dreptății lui Dumnezeu, chiar și atunci cînd crede că împarte moștenirea după rînduiala ei proprie de „tată cu mulți feciori”.
Icoana palatelor prefăcute în „sălaşuri de bufnițe și cucuvele” nu e doar o imagine poetică a lui Cantemir, ci reia direct cuvîntul proorocilor: Isaia vestise aceeași soartă Babilonului trufaș — cetatea puterii avea să ajungă locuință a fiarelor pustiei și a bufnițelor, iar strugurii ei să fie călcați de picior străin (Isaia 13:19-22, 34:11-15). Iar istoria însăși a împăratului la care se gîndește aici Cantemir — cel al cărui sceptru s-a frînt îndată după moarte, împărăția fiindu-i sfîșiată între generalii săi — nu face decît să confirme cuvîntul din Cartea Înțelepciunii: „Bogăția n-a folosit celor nelegiuiți în ziua urgiei” (Înțelepciunea lui Solomon 5:8), și cuvîntul psalmistului: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmul 48:12).
Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu vădește mai limpede micimea puterii omenești decît tocmai iuțeala cu care se risipește: un veac întreg trebuie ca să se zidească un palat, și o clipă ca să rămînă cuib de bufniță. Iar Sfîntul Vasile cel Mare adaugă tîlcul duhovnicesc al acestei iuțeli: Dumnezeu îngăduie ca slava lumească să se destrame repede tocmai ca să vindece patima care se leagă de ea — cel ce vede cu ochii proprii cum piere azi ceea ce ieri părea de neclintit nu mai are pentru ce să-și pună nădejdea în lucruri ce trec, ci se întoarce spre singura Împărăție care „nu se va sfîrși” (Simbolul credinței).
Nechibzuința despre care vorbește titlul acestui cuvînt nu e, așadar, a celor ce muncesc și agonisesc, ci a celor ce uită Cine mută împărățiile și socotesc darul Lumii ca pe o moștenire fără de stăpîn.
