„Modestia omului. Cât de puțină plăcere le ajunge celor mai mulți ca să simtă că viața e bună! Cât de modest este omul!” — Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Nietzsche numește asta modestie, dar cuvântul e prea blând pentru ce descrie. Ceea ce vede el nu e smerenie, e o boală a memoriei. Fiul risipitor, ajuns la capătul risipirii, dorește să-și umple pântecele cu roșcovele pe care le mâncau porcii — și nimeni nu i le dădea (Luca 15:16). Nu e o figură de stil a Evangheliei: e chiar starea pe care Nietzsche o numește „viață bună” — atât de puțin îi trebuie omului să se creadă mulțumit, încât nici hrana dobitoacelor nu-i lipsește de fericire, pentru că a uitat pur și simplu că a existat altceva. Modestia lui nu e virtute. E amnezie.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune de ce foamea aceasta ar trebui, prin fire, să fie de nepotolit: sufletul, făcut după chipul unui Dumnezeu infinit, poartă în el o dorință care nu are hotar — epektasis, întinderea neîncetată spre un Bine ce nu se epuizează niciodată prin posesie. Nimic creat n-o poate astâmpăra, pentru că nimic creat nu e infinit. Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă mecanismul căderii: pofta (orexis) firească spre Dumnezeu, prin filautie, se strânge și se lipește de lucruri mărunte, potrivindu-și, ca un ochi bolnav, orizontul după puterea rănii, nu după mărimea luminii. Omul lui Nietzsche nu e modest — e un infinit închis într-o roșcovă, și crezând-o suficientă.
Curios e că Nietzsche însuși, câțiva ani mai târziu, ajunge să disprețuiască exact ce descrie aici cu răceală clinică. „Ultimul Om” din Așa grăit-a Zarathustra clipește și spune: „Noi am inventat fericirea” — mulțumit cu plăcerea mică, fără vis, fără urcuș. Diagnosticul lui Nietzsche e corect; leacul lui, nu. El vrea să smulgă omul din micime prin voința de putere, prin autodepășire — dar asta nu vindecă filautia, doar îi schimbă octava: din modestă, o face trufașă. Rămâne aceeași iubire de sine în centru, doar că nu se mai apleacă spre porci, ci se ridică spre supraom. Patristica nu oferă o voință mai tare, ci o foame recunoscută corect: smerenia adevărată nu e mulțumirea cu puțin, ci mărturisirea sinceră a unei lipse infinite — singura care poate deschide ușa spre Cel care singur o umple.
Psihologia are și ea un nume pentru asta. Maslow deosebea deficiency-needs de being-needs: cele dintâi se sting o dată satisfăcute — tensiunea scade, omul se liniștește, nu mai vrea nimic. Cele din urmă cresc tocmai prin atingere — omul care gustă cu adevărat binele nu se satură, vrea mai mult din el, nu pentru că-i lipsește, ci pentru că e atras. Cei mai mulți oameni, spune Maslow, trăiesc și mor înăuntrul primei categorii. Adaugă cercetarea asupra adaptării hedonice: orice plăcere mică revine repede la linia de bază, și tocmai reînnoirea ei periodică ține vie iluzia că „atât e suficient”. Roșcovele nu satură — dar sunt mestecate iar și iar, și fiecare gură pare, pentru o clipă, viață bună.
Pilda nu se oprește la roșcove. Fiul „veni-și întru sine” (Luca 15:17) — clipa exactă în care amnezia se rupe și foamea își recapătă adevăratul nume. Nu se mulțumește să numească porția mai mare: își amintește casa. Modestia lui Nietzsche cade tocmai aici — nu în lipsa de curaj de a vrea mai mult prin putere proprie, ci în lipsa de memorie a Casei în care era fiu.
