A zis Avva Andrei: Se cuvine ca monahul să aibă acestea trei: înstrăinarea, sărăcia și tăcerea cu răbdare.
Trei cuvinte scurte, spuse pentru monah — dar care, privite mai atent, nu descriu o formă exterioară de viață (chilia, hainele, pustia), ci o stare lăuntrică pe care orice om o poate purta oriunde s-ar afla. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că un lucru poate rămâne același în ființă (logos) și totuși să se trăiască în feluri diferite (tropos) — și tocmai aici se deschide portița pentru mirean: nu trebuie să pleci în pustie ca să porți înstrăinarea, sărăcia și tăcerea; trebuie doar să le muți din geografie în inimă.
Înstrăinarea nu e mai întâi despărțire de loc, ci despărțire de identificare. Avva Arsenie primea sfatul: fugi, taci, stai liniștit — nu ca poruncă spre pustia fizică, ci spre o distanță lăuntrică față de tot ce vrea să te lege și să te definească: profesia, reușita, părerea altora despre tine. Psihologic, e exact ceea ce Erich Fromm numea trecerea de la a avea la a fi — omul care se identifică integral cu ce posedă sau cu ce realizează trăiește permanent expus, pentru că orice pierdere a lucrului devine pierdere de sine. Străinul duhovnicesc, dimpotrivă, umblă prin lume ca prin gazdă, nu ca prin casă proprie — ceea ce nu-l face indiferent, ci liber.
Sărăcia urmează firesc din înstrăinare, dar nu e doar lipsă materială. Evagrie așază philargyria — iubirea de argint — printre primele gânduri care robesc mintea, tocmai pentru că posesia hrănește iluzia siguranței și a controlului. Aristotel însuși, în Politica, deosebea oikonomia — administrarea cu limită firească — de chrematistike — acumularea fără sfârșit, care nu mai are prag natural pentru că nu mai urmărește un scop, ci creșterea însăși. Sărăcia monahului nu e sărăcia de nevoie, ci sărăcia aleasă ca refuz al acestei lăcomii fără fund — o formă de a spune: am destul, pentru că destul nu se măsoară în lucruri, ci în libertate față de ele.
Tăcerea cu răbdare e treapta cea mai grea, pentru că nu e doar tăcere a gurii, ci tăcere care rabdă — care rămâne, care nu fuge din starea neplăcută printr-un cuvânt de apărare, de justificare, de contraatac. Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea întrece toate faptele bune, pentru că restul faptelor se lucrează prin trup, iar tăcerea — prin lepădarea de sine. Aici psihologia modernă are un ecou curios: experimentele lui Walter Mischel despre amânarea recompensei (celebrul „test al bezelei”) arată că mintea imatură cere reacția imediată — cuvântul spus acum, dreptatea făcută acum — pe când capacitatea de a răbda tăcând, de a nu descărca imediat tensiunea, e chiar semnul maturizării eului. Doar că la Părinți răbdarea tăcerii nu e tehnică de autoreglare, ci participare la tăcerea lui Hristos înaintea lui Pilat — o tăcere care nu ascunde slăbiciune, ci arată o tărie pe care lumea n-o recunoaște ca atare.
Cele trei nu stau despărțite, ci se sprijină una pe alta ca treptele aceleiași scări: cine nu se mai identifică cu ce are (înstrăinare) poate să și lase lucrurile ușor (sărăcie), iar cine nu se mai luptă să apere ce crede că i se cuvine — nici avere, nici dreptate, nici imagine — află, în sfârșit, puterea de a tăcea și a răbda. Trei lucruri cerute monahului, dar pe care lumea — mai ales lumea grăbită, posesivă și gălăgioasă de azi — le-ar primi ca pe un leac, nu ca pe o povară.
