Pofta neînfrântă împinge sufletul spre moarte
Înțeleptul: „Într-adevăr, după socoteala ta smintită și după cum îți pare, tu ești largă și încăpătoare, dar spre a face răutăți, iar nu binefaceri; ești luminoasă și arătoasă ca să luminezi și să arăți căile cele urâte, să provoci vărsări de sânge și să pierzi suflete. După socoteala mea însă, înțeleg bine și cunosc frumos că te silești cât poți să mă faci să umblu cu poftă slobodă și cu dorința neînfrântă prin întunecoasa ta lumină. Astfel, odată cu lumina ta, mă va cuprinde bezna nebuniei, mă voi afla veșnic în pierzanie și în osândă și mă voi chinui cumplit și fără de sfârșit.”
Nu există fericire în lume și nici pământean fericit
Lumea: „Vai, vai, cum nu poți pricepe și nu te poți învrednici să cunoști că cei ce petrec liber întru mine sunt fericiți și plini de toate, și astfel să te silești a trăi și tu împreună cu ei!”
Înțeleptul numește lucrurile pe numele lor: nu lumină, ci întuneric luminat mincinos; nu libertate, ci poftă slobodă, adică patimă fără frâu. Sfântul Apostol Iacov descrie exact acest lanț: pofta zămislește păcatul, iar păcatul, o dată săvârșit, naște moartea (Iacov 1:14-15). Nu lumea îl ucide pe om printr-o lovitură din afară, ci prin propria lui poftă, pe care doar o hrănește și o luminează fals, ca omul să creadă că merge spre libertate, când de fapt coboară spre robie și spre pierzare veșnică.
Sfântul Isaac Sirul învață că patima neînfrânată întunecă mintea mai rău decât orice noapte fără stele, pentru că omul stăpânit de poftă nu-și mai poate vedea propria cădere — crede că se îndreaptă spre lumină tocmai când se afundă în beznă. De aceea Înțeleptul se teme nu de moartea trupului, ci de „bezna nebuniei” și de osânda fără de sfârșit: pofta neînfrânată nu ucide o singură dată, ci ține sufletul într-o moarte necurmată, repetată la fiecare cedare.
Lumea, respinsă pe acest front, nu cedează, ci schimbă îndată momeala: dacă nu poate amăgi prin poftă, încearcă prin făgăduința fericirii. Cei ce „petrec liber” întru ea — spune ea — sunt fericiți și plini de toate. Este exact strigătul pe care Solomon, cel ce a gustat tot ce lumea putea da, l-a rostit cu durere: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Eccl. 1:2). Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nimeni n-a numit vreodată lumea aceasta loc al odihnei decât acela care încă n-a cunoscut-o cu adevărat; cel ce a gustat-o până la fund a găsit-o mereu neîndestulătoare, pentru că a fost făcută pentru vremelnicie, iar sufletul, pentru veșnicie.
Libertatea pe care o oferă lumea este, așadar, o robie deghizată, iar fericirea ei, o foame care nu se satură niciodată. Fericirea adevărată nu se află „liber întru lume”, ci în măsura în care lumea este stăpânită prin înfrânare și îndreptată spre Dumnezeu — singurul în care odihnește cu adevărat sufletul (Ps. 41:2).
