Poftele lumești, adormindu-l pe om, ca sirenele îl îneacă
Înțeleptul: Ai prins, într-adevăr, arta subtilă, și multor oameni necunoscută, a sirenelor (pe care moldovenii le numesc „fetele mării”), care înnebunind pe bieții corăbieri cu frumoasele, plăcutele și legănatele lor cîntece, îi adorm, și apoi — după cum spune povestea —, sărind în corabie, îi îmbrățișează, îi cufundă și îi coboară în adîncul mării și îndată îi îneacă. Dar tu ești mai răufăcătoare decît sirenele, pentru că ele îneacă trupul, iar tu sufletul. Ce face însă călătorul înțelept? Își astupă bine urechile, ca nu cumva, auzind glasul sirenelor, să adoarmă, și așa, el trece printre cîntecele lor ca și cînd nu le-ar auzi, și fugind prin viclesug dintr-acea capcană care îi primejduia viața, scapă fără nicio piedică. Prin urmare, trebuie să procedez și eu la fel ca acel călător înțelept și bine chibzuit și, ca și dînsul, mi se cade să mă păzesc tare, încît locuind în tine să mă socotesc ca și cum nu aș fi în tine, și în felul acesta să mă dovedesc stăpîn pe mine însumi față de feluritele tale ispite.
Toate înlesnirile fiilor veacului acestuia sînt zadarnice și ridicole
Lumea: De vreme ce umbli cu o asemenea socoteală, să știi sigur că ești un naiv, pentru că eu nu mă străduiesc să fac vreun rău nimănui, nici nu mă lupt pentru primejduirea sau pieirea cuiva, ci dimpotrivă, mă lupt și mă nevoiesc ca toți să aibă îndemn și înlesnire în toate și în tot binele. După cum mărturisesc toți înțelepții mei, eu nu favorizez pe nimeni, nu înșel pe nimeni, nu alung din mine pe nimeni, ci tuturor le doresc binele, și cuprinzîndu-i pe toți ca pe copiii mei, pe cei mari ca și pe cei mici, pe cei tineri la fel ca pe cei bătrîni, îi îmbrățişez cu mare dragoste. Și nici nu-i ademenesc ca sirenele, precum spui tu din invidie, nici nu-i înec, precum bîrfești tu pe nedrept, ci ca un părinte bun gospodar, care, precum pe fiul său întîi născut se silește să-l crească, așa se nevoiește și pentru cel din urmă, ca să-l vadă și pe el crescînd mare. La fel am și eu grijă deci de toți copiii mei, ca să nu-i lipsească nimănui nimic orice ar dori; iar dacă pentru asta tu mă consideri înșelătoare și răuvoitoare, să știe oricine că puțină minte ai.
Clement Alexandrinul folosește aceeași imagine a sirenelor în Îndemnul către elini, dar întoarce chiar el vicleșugul povestirii păgâne spre învățătură creștină: unde Ulise se leagă cu funii de catarg ca să nu poată sări în mare, creștinul are un catarg mai puternic — lemnul Crucii — de care mintea lui se leagă prin credință, ca să treacă nevătămată prin cântecul poftelor. Nu urechile astupate cu ceară țin pe om în viață, ci mintea legată de Hristos; căci sirenele lumii nu tac niciodată, dar cel legat de Cruce nu li se mai supune, oricât ar cânta ele de dulce.
Formula pe care Înțeleptul o alege ca apărare — „locuind în tine să mă socotesc ca și cum nu aș fi în tine” — nu e o strategie omenească, ci urmează întocmai cuvântul Apostolului: „cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi, căci chipul lumii acesteia trece” (1 Cor. 7:31). Nu e vorba de a fugi din corabie, ci de a călători pe ea fără să adormi pe punte; nu de a nu auzi lumea, ci de a n-o lăsa să-ți fure vegherea. Așa cum Domnul Se roagă pentru ucenicii Săi: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de cel viclean” (In. 17:15), rămânerea în lume nu e ea însăși primejdia, ci somnul care vine din ea.
Apărarea Lumii — că nu înșală, nu ademenește, ci poartă de grijă tuturor deopotrivă, ca un părinte bun — repetă exact strategia pe care Sfântul Isaac Sirul o descrie ca fiind cea mai vicleană dintre toate: răul care, prins fiind, se declară pe sine bun. Cu cât se apără mai stăruitor de nume rele, cu atât mai limpede se vede felul ei; căci binele adevărat nu are nevoie să se laude, precum nici Hristos nu S-a apărat de învinuiri, ci a tăcut (Mt. 26:63). Sfântul Marcu Ascetul învață că tocmai insistența cu care patima se numește pe sine grijă și dragoste e semnul prin care poate fi descoperită, pentru că adevărata iubire se dovedește din roade, nu din declarații.
Rămâne, dar, sfatul cel mai simplu și cel mai greu: să nu te astupi la urechi din frica de cântec, ci să-ți legi mintea de un catarg mai tare decât valul. Sfântul Ioan Scărarul numește această stare „a fi mort față de lume rămânând viu în trup” — nu dispreț pentru lucrurile create, ci nesupunere față de dulceața lor. Așa cum sirena nu poate atinge corabia dacă echipajul veghează, tot așa lumea nu poate îneca sufletul care se recunoaște, la fiecare pas, locuitor vremelnic și nu prizonier al ei.
