Cursul și norocul lumii sînt ca roata cînd se învîrtește
Înțeleptul: Mă aflu într-o nespus de mare nedumerire, gîndindu-mă și minunîndu-mă cu ce imnuri, cu ce laude, cu ce slavă să vestesc, să laud și să slăvesc pe pictorul acela ager la minte, iscusit la socoteală și desăvîrșit la învățătură, care a redat pentru prima oară aievea și a zugrăvit aidoma realității chipul și înfățișarea vieții fiilor tăi; o, tu, minte frumoasă, desăvîrșită, mai iscusită și mai ascuțită decît tăișul briciului, care ai asemănat lumea cu roata ce se tot învîrtește în jurul osiei. Într-adevăr, zău, puternică și cu adevărat fără minciună este comparația aceasta! Căci după cum partea dedesubt a roții urcă în sus și ajungînd la punctul culminant, unde ar trebui să stea chiar dacă nu prea mult, dar cît de puțin, totuși nu zăbovește nicio secundă, adică nici cît ar clipi ochiul, ci din punctul culminant se învîrtește cu mare repeziciune spre partea de jos, astfel că partea pe care mai adineauri o vedeai urcînd parcă în aceeași clipă o și vezi coborînd, iar partea care se afla la punctul de echilibru superior iat-o acum în punctul inferior de echilibru. Și după cum ochiul aproape că nu poate să-și dea seama cînd urcă și cînd coboară roata și cînd face ea un înconjur, la fel este viața și cursul vieții fiilor tăi: mintea aproape că nu poate pricepe cînd se naște fiecare, ce face, cît trăiește și cînd moare. Și precum partea roții care urcînd de la pămînt în sus s-a ridicat deasupra și iarăși coborînd în jos ajunge dedesubt, acolo de unde se ridicase, tot așa și fiii tăi, ieșind din pămînt, cu timpul, tocmai cînd nu se așteaptă, se întorc iarăși în țărîna lor, și pentru o mică plăcere de scurtă durată, zadarnică și nefolositoare, în scurtă vreme mor în mod rușinos și dispar. Într-adevăr, sînt vrednici de plîns și de jelit pentru că pînă la urmă, după o viață fără de folos, murind trupește, ei mor și sufletește și devin moștenitori și locuitori ai focului nestins al gheenei. Mie în schimb, o, lume, fiind fiu al lui Dumnezeu, dătătorul a tot darul desăvîrșit, ca vulturului mi se va înnoi tinerețea [Ps. 102, 5].
Caută să-ți lungești viața nu într-acest veac, ci în cel viitor
Lumea: O, sărmane om, cum te-ai făcut maică minciunilor și izvor al cuvintelor deșarte? Cum se poate întîmpla una ca asta? Căci iată, sînt 7207 ani de cînd sînt făcută de Creatorul meu, și pînă acum oricîți oameni și cîți fii ai oamenilor au venit în mine, n-am văzut înnoindu-se tinerețea niciunuia. Nici despre bătrîni sau despre cei ajunși la vîrsta bătrîneții n-am auzit să se facă iar tineri și să se întoarcă la vîrsta tinereții. Doar pe tine, poate, mi se va întîmpla să te văd; dar, după cît socotesc, nici tu nu vei fi mai iscusit și mai vrednic decît ceilalți oameni — care de atîtea mii de ani au trecut în atîtea nenumărate mii de generații și care mai sînt încă și acuma în viață — ca să spui că ar fi cu putință ca tu să fii mai iscusit și mai vrednic decît unii din ei; dar dintr-o mulțime atît de mare de oameni cum de n-a putut nimeni să ajungă ca tine și să i se înnoiască tinerețea și să se facă din slab tare și din bătrîn tînăr? Decît numai dacă, așa cum ți-am spus mai înainte, te-ai făcut maica minciunilor și izvorul basmelor, căci bine socotesc și știu adevărat că nici tu nu vei trăi cine știe cît, mai mult decît ceilalți oameni.
Chipul roții pe care Cantemir îl pune în gura Înțeleptului nu e o găselniță izolată: e aceeași imagine pe care, cu unsprezece veacuri mai devreme, Boethius o folosea în temniță, în Mîngîierile filosofiei, punând-o pe Fortuna însăși să vorbească — jocul ei necontenit fiind tocmai învârtirea roții, cu îngăduința de a urca cine vrea, dar sub condiția de a nu se plânge apoi când aceeași roată îl coboară. Amândoi filosofii ajung la aceeași concluzie pe căi diferite: singura greșeală e să te miri de rotire, nu rotirea însăși. Ecclesiastul spusese același lucru înaintea amândurora: „neam trece și neam vine, iar pămîntul rămîne în veac; răsare soarele și apune soarele şi la locul lui se grăbeşte, de unde răsare” (Eccl. 1:4-5) — mișcare fără scop propriu, care se învârte, nu care înaintează.
Dar aici Cantemir nu se oprește la resemnarea stoică a lui Boethius, ci deschide o ieșire din roată pe care filosofia păgână n-o putea vedea: „ca vulturului mi se va înnoi tinereţea” (Ps. 102:5). Tâlcuirea patristică a acestui verset — la Sfântul Vasile cel Mare și la Sfântul Ioan Gură de Aur — leagă înnoirea vulturului nu de o lege a firii, ci de harul care schimbă firea; iar Isaia spune limpede cui i se dă acest dar: „cei ce nădăjduiesc în Domnul își vor înnoi puterea, vor prinde aripi ca vulturii” (Is. 40:31). Nu e vorba deci de o a doua tinerețe trupească, pe care Lumea are dreptate să o tăgăduiască din capul locului, ci de „omul cel dinlăuntru, care se înnoiește din zi în zi” (2 Cor. 4:16) — o mișcare verticală, spre Dumnezeu, care nu urmează legea roții.
Răspunsul Lumii e, de fapt, o mărturie fără voie: șapte mii două sute șapte de ani de priveghere n-au arătat-o mincinoasă în privința morții, dar tocmai de aceea nu poate judeca ceea ce nu ține de rotirea ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește limpede mișcarea circulară a celor supuse timpului (γένεσις-φθορά, naștere-stricăciune) de mișcarea sufletului spre starea nemișcată din Dumnezeu, singura care nu se mai întoarce de unde a plecat; iar Sfântul Grigorie de Nyssa numește acest urcuș fără sfârșit epectază — nu o roată, ci o scară fără treaptă din urmă. Lumea are dreptate cât ține de roata ei; Înțeleptul are dreptate tocmai pentru că nu mai caută să rămână pe ea.
De aceea sfatul cu care se încheie acest schimb — „caută să-ți lungești viața nu într-acest veac, ci în cel viitor” — nu e o consolare pentru cei căzuți de pe roată, ci singura strategie rezonabilă față de o roată care, oricât ai urca pe ea, tot te coboară. Sfântul Isaac Sirul spune că cel înțelept nu se luptă cu roata, ca s-o oprească, ci iese din câmpul ei, legându-și viața de Cel ce „este același ieri și azi și în veci” (Evr. 13:8) — singurul punct din toată zidirea care nu se mai învârte.
