Numai inima care încetează să se sprijine pe bogățiile lumii poate descoperi bogăția lui Dumnezeu.
Sărăcia duhovnicească nu înseamnă lipsa darurilor, ci conștiința că fără Dumnezeu nu avem nimic al nostru. Omul sărac cu duhul nu se bizuie pe puterea sa, pe cunoștințele sale sau pe bunurile sale, ci își pune întreaga nădejde în Domnul. Tocmai de aceea, el este cu adevărat bogat, fiindcă nimeni nu-i poate lua comoara.
Cu cât omul adună mai multe lucruri pentru sine, cu atât inima lui riscă să se împrăștie între ele. Dar când Îl pune pe Hristos mai presus de toate, fiecare lucru își găsește locul cuvenit. El se bucură de cele primite fără să devină robul lor și le pierde fără să-și piardă pacea.
Nu te întreba cât ai, ci de ce este legată inima ta. Sunt oameni săraci care iubesc bogăția mai mult decât bogații și sunt oameni bogați care trăiesc cu inimă liberă, folosind tot ce au spre slava lui Dumnezeu și spre binele aproapelui. Adevărata sărăcie sau bogăție începe în inimă.
Cere-I lui Dumnezeu o inimă simplă, care să nu caute siguranța în cele trecătoare. Cel ce Îl are pe Hristos ca comoară poate trece prin lipsă sau prin belșug fără să-și piardă libertatea, pentru că știe că adevărata sa avere este în cer.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.” (Matei 5:3)
