Trupul este asemănat cu lumea, iar sufletul cu cerul
Înțeleptul: Pentru că m-ai conjurat în numele marelui Dumnezeu ca să-ți scot la vreun drum și la vreo ieşire mintea ta aceasta, pe care ți-ai virit-o în Labirintul cretan, am să-ți spun multe, cu bucurie și adevărat, și n-am să rid de tine. Tu ești creația și făptura veşnicului împărat, înfrumusețată întru toate podoabele tale — pentru că Dumnezeu nu face nimic urit sau displăcut — desăvirșită întru toate, în decurs de șase zile, după cum scrie Moise, cel mai vechi dintre toți istoricii. Tu ești numită Macrocosm, prototip și model al Microcosmului, adică al omului; de aceea toate podoabele care se găsesc în tine pot să se explice ca fiind ale omului și toate cele ale omului ca fiind ale tale. Astfel, mai întîi în tine este lumina, care corespunde la om cu credința, în tine este tăria de deasupra, adică cerul, care la om este nădejdea, în tine apele de deasupra, care la om sînt grijile lăsate de Dumnezeu, apoi apele de dedesubt, care sînt tulburările ce vin de la trup; în tine este pămîntul — la om, trupul. Ierburile și copacii înseamnă faptele bune; semințele și roadele tale sînt virtuțile și milosteniile. Soarele este imaginea înțelepciunii celor veşnice, iar luna imaginea lucrurilor temporale. Peştii, care stau totdeauna în apă, sînt umilințele, păsările zburătoare sînt contemplațiile celor cerești; animalele neraționale sînt ajutorarea și miluirea săracilor; tîrîtoarele, adică animalele care se tirăsc pe pîntece, sînt suferințele durerilor altora; sălbăticiunile înseamnă meditarea la demoni și la răutate; iar omul, plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, înseamnă însăși constituția proprie și naturală a omului, plinătatea proprie și naturală a minții; raiul reprezintă fericirea desăvirșită și imitația slavei.
De aceea, dar, Microcosmul, adică omul, avind credința drept lumină, adică drept lege, avînd un firmament, adică nădejdea — pentru că în primul rind de acestea am nevoie —, trebuie să arate adevărul cu lumina credinței, iar păcatul și întunericul să le risipească și să le distrugă. Intr-acest fel ești tu deci, o, lume!
M-ai mai întrebat încă: ce fel de bunătate și ce fel de răutate ai? Am să-ți arăt și aceasta. Bunătatea ta este următoarea: după cum tu ești curată la vederea ochiului trupesc, așa și eu să fiu neincețoșat în lumina credinței și să umblu prin ea cu bună pace; precum este firmamentul, adică cerul, intărit și larg, așa să fie nădejdea mea în Dumnezeu, puternică și neclintită; la fel toate celelalte, precum ți le-am însemnat și ți le-am arătat mai sus; dacă vrei să le judeci bine, atunci ești bună și prea bună pentru mine, și chiar ajutătoare spre folosul trupului și sufletului meu.
Iar răutatea ta aceasta este și în acest chip: dacă Microcosmul, adică omul, nu se va lumina cu credința și nu se va întări cu nădejdea, dacă nu va lua seama la ispitele și supărările de care este înconjurat, dacă nu-și va sili trupul către faptele bune, ca să nască și să răsară roada virtuților și dacă nu va umbla cu smerenie și blîndețe și nu va privi spre cele cerești, ci spre cele pămintești, adică de va umbla după poftele trupului, și nu după ale sufletului; dacă nu se va mîhni și nu se va milostivi de suferințele și nenorocirile celorlalți și nu va reflecta și medita în ce fel urmează să se păzească și să se apere de demoni care se silesc să facă rău firii omenești și de răutatea lor; dacă nu-și va aminti că el este făcut după chipul și asemănarea creatorului său — adică a lui Dumnezeu — și că este însuflețit și înnoit cu duhul lui cel sfint și de nu va cunoaște că el este om, iar nu animal, cu minte dreaptă și desăvirșită ca să cunoască binele și răul, ca să se ferească și să se păzească de rău și să aibă și să facă binele; și dacă nu se va căzni și nu se va sili ca atita timp cît se află întru tine să dobîndească raiul, adică slava și fericirea cea desăvîrșită și nesfirșită, cu mai sus pomenitele și de trei ori fericitele virtuți, atunci tu ești rea și rele sînt toate ale tale.
Căci dacă se va depărta Microcosmul, adică omul, de aceste luminate podoabe, nu va putea lumina groaznica intunecime și beznă a păcatelor și a greşalelor, și astfel va fi dat pradă iadului și focului gheenei. Iar aceluia, o, nenorocitul, i-ar putea spune cineva cuvintul lui Hristos: «Mai bine i-ar fi fost lui să se fi născut piatră, și nu om». In felul acesta deci, te faci tu rea și cumplită pentru om și într-acest chip te faci și te transformi din bună în rea, din dorită în respingătoare, din blîndă în sălbatică, din frumoasă în urită, din folositoare în dăunătoare și, intr-un cuvînt, din făcătoare de viață în aducătoare de moarte. Iată dar că te-am scos acum din Labirint, adică din confuzia și din închisoarea ce-ți cuprinsese mintea, și ți-am arătat ce ești și cum eşti. Aşa să te știi și să te cunoști negreșit și așa să te cunoască toată creatura.
Cu toate că pînă la urmă nu te-ai putut înfrîna pînă nu mi-ai arătat vicleșugul și răutatea pe care le păstrezi ascunse în conștiința ta, și m-ai rugat ca, de vreme ce te-am cunoscut, să nu te dezvălui celorlalți, lucrul acesta însă este mai presus de firea mea, pentru că spune un poet arab: «Două lucruri rătăcesc mintea: a ține cuvîntul în tine cind se cuvine să vorbești și a vorbi cînd trebuie să taci». Și acum la timpul potrivit, atunci este bine să te străduiești să vorbești, pentru aceasta dar, deşi nu te-am cunoscut în întregime — și ce zic întregime, cind nici măcar a mia parte nu ți-am cunoscut! — în măsura în care totuși te-am cunoscut te voi mărturisi necontenit tuturor, fără să tac. Căci aceasta și trebuie, și mi se cuvine să fac.
Cind te laudă lumea, cercetează-te pe tine însuți, dacă ești așa cum zic oamenii; dar nici cu aceasta nu te mîndri
Lumea: Am cunoscut și am înțeles acum că îți sînt drepte vorbele și că dreaptă îți este socoteala și îți mulțumesc mult că mi-ai arătat așa cum trebuie drumul acesta și calea de ieșire pentru mintea mea neștiutoare. De aceea îți făgăduiesc din tot sufletul să fiu pentru tine bună, și nu rea, blîndă, și nu înspăimîntătoare, folositoare, iar nu dăunătoare, de viață făcătoare, iar nu ucigașă, și doresc ca de acum înainte să te afli în prietenia și în dragostea mea, iar eu să-ți slujesc în toate ca o bună prietenă și ca o mamă credincioasă, pe care o arde la inimă pentru fiul său.
Am ajuns, cu acest punct, aproape de sfîrșitul Cărții întîi a Divanului. Și e o încheiere firească: după atîtea rînduri în care Lumea s-a lăudat, s-a apărat, a acuzat și, în cele din urmă, s-a prăbușit mărturisindu-și neputința de a se cunoaște pe sine, Înțeleptul nu o mai judecă din afară — o citește pe dinăuntru, ca pe o icoană răsturnată a omului însuși.
Această citire — Macrocosmul ca oglindă a Microcosmului — nu este o invenție retorică a lui Cantemir, ci moștenește o tradiție patristică veche și statornică. Sfîntul Grigorie de Nyssa, în „Despre facerea omului”, arată că omul a fost zidit ultimul dintre toate făpturile tocmai pentru că este chemat să le recapituleze pe toate în sine, ca un fel de „lume mică” în care se adună firul întregii zidiri. Sfîntul Maxim Mărturisitorul merge și mai departe: omul este mijlocitorul (μεσίτης) rînduit de Dumnezeu să unească în sine cele sensibile cu cele inteligibile, pămîntul cu cerul, creatul cu necreatul — nu prin putere proprie, ci prin har, urmînd chipul lui Hristos, Noul Adam. Cînd Cantemir citește lumina drept credință, cerul drept nădejde, apele de sus drept grija lui Dumnezeu și apele de dedesubt drept tulburarea trupului, el nu face decît să continue acest fel de exegeză hexaimerală pe care Sfîntul Vasile cel Mare o inaugurase în omiliile sale la Facere: zilele creației nu sînt doar istorie, ci și chip al urcușului duhovnicesc al fiecărui suflet.
Miezul învățăturii stă însă în observația cea mai simplă și mai grea totodată: lumea nu e bună sau rea în sine — ea devine, în om și prin om, ceea ce omul face din ea. „Din bună în rea, din dorită în respingătoare, din blîndă în sălbatică” — nu pentru că s-ar schimba firea creației, ci pentru că omul, depărtîndu-se de credință și de nădejde, își întunecă propriul ochi lăuntric și vede prin el o lume schimonosită. Este exact ceea ce Sfîntul Apostol Pavel numește folosirea lumii «ca și cum n-ai folosi-o din plin» (1 Corinteni 7:31) — nu dispreț față de zidire, ci libertate față de robia ei, o libertate care se cîștigă doar prin credință lucrătoare și nădejde neclintită.
A doua învățătură — «cînd te laudă lumea, cercetează-te pe tine însuți» — este piatra de încercare a toată această construcție. Fără ea, tot ce s-a spus mai sus ar putea aluneca ușor în trufie duhovnicească: mulțumire de sine că «am înțeles» taina Macrocosmului. Sfîntul Ioan Scărarul așază tocmai aici cea mai subțire cursă a vieții duhovnicești — slava deșartă care se hrănește nu din păcat, ci din chiar reușitele omului, din laudele primite pentru virtute. De aceea Avva Dorotei al Gazei sfătuiește ca cel lăudat să nu creadă lauda, ci să se cerceteze cu luare aminte dacă e într-adevăr așa cum spun oamenii — și, chiar de-ar fi, să nu se înalțe cu inima, fiindcă orice bine are pricină în harul lui Dumnezeu, nu în sine. Apostolul Pavel cere aceeași cercetare: «Pe voi înșivă cercetați-vă dacă sînteți în credință» (2 Corinteni 13:5).
Iar cînd Lumea, la sfîrșit, se preface din vrăjmașă în «mamă credincioasă», nu asistăm la o schimbare a lumii, ci la vindecarea privirii omului asupra ei. Sfîntul Isaac Sirul spune că cel ce a văzut adevărul despre sine vede și adevărul despre toate cîte-l înconjoară — și abia atunci lumea încetează să mai fie Labirint și devine, cu adevărat, casă părintească, scară spre cer, prilej necontenit de a urca de la Macrocosm la Ziditorul lui.
