If aliens arrived tomorrow, what’s the first thing you’d ask them?
The question „what would you say to a being from another world?” hides a premise we rarely name: that the answer to our meaning waits somewhere on the horizontal plane, in an older and more advanced intelligence, come to enlighten or save us. This is not science but gnosticism renamed. The ancient aeons and archons have become „superior civilizations,” while salvation through knowledge received from above stays the same. Jung called flying saucers a modern myth, the projection of an archetypal longing. Pascal was terrified by the silence of infinite spaces, the emptiness of a soul that no longer hears the Father’s voice. Psychologically, it is the longing for the Other, left without a face, searching for a face.
Dogmatically, Scripture does not leave us a cosmos empty of rational creatures: God made „things visible and invisible” (Col. 1:16). The invisible ones the Church reveals to us are the angels, His servants, and the demons, the fallen. The Fathers, from St. Anthony the Great to St. John Climacus and St. Ignatius Brianchaninov, show that the adversary appears in light, in visions and in „visitors,” and command one thing: do not receive, do not investigate, do not fall in love with the vision. This is prelest (delusion), the sickness of the deceived mind. The Apostle says that even if an angel from heaven preached something other than what we received, let him be anathema (Gal. 1:8). So the criterion of any „encounter” is not technology, wisdom or gentleness, but confession. That is why my question would be St. John’s: „Do you confess that Jesus Christ has come in the flesh?” (1 John 4:2). If yes, they are not „aliens” but creatures of the same Word, brothers in praise. If not, I have nothing to seek from them.
The cosmos did not wait for a mediator from space, because it had one: man, made a microcosm and called, according to St. Maximus the Confessor, to unite in himself heaven and earth, paradise and the world, created nature and the Uncreated. The Fall stopped him from this work. Therefore the Word, through Whom all things were made, came Himself „once for all” (Heb. 9:26). He came as true God and true man, whole God and whole man, „without confusion, without change, without division, without separation” (Chalcedon). The Visitor did not come from space, because heaven is not a place from which one descends in ships, but the presence of God. The Second Coming will not be a technical revelation but the appearing of the Same, „as the lightning comes from the east and shines to the west” (Matt. 24:27). Not in the desert and not in the inner rooms, that is, not in a „here” or „there” pointed out by lying signs (2 Thess. 2:9-11). Whoever has lost the expectation of the Lord will fill the void with the expectation of anyone. The more a heart extinguishes its longing for the Christ who came and who will come, the hungrier it is, and the more easily it is captivated by anything unusual.
Philokalically, curiosity about „what is out there” is a logismos of dissipation: the mind (nous) gone out of the heart and scattered among images. Evagrius and John Climacus oppose it with watchfulness and guarding of the mind. To gaze at the stars so as not to gaze within is the flight of the mind from the heart. And yet „the Kingdom of God is within you” (Luke 17:21).
I have seen people who scanned the sky for signs for years and could not spare five minutes of silence before an icon. I have seen that whoever cannot bear his own heart seeks another world, and whoever has ceased to await Christ makes a messiah of anything unusual.
A brother asked an elder: „How will I know the one sent by God?” And the elder said: „The one who confesses Christ and leaves you humbler than he found you. But if someone comes from afar and leaves you greater in your own eyes, know that he does not come from God.”
Întrebarea „ce i-ai spune unei ființe de pe altă lume?” ascunde o premisă pe care rareori o numim: că răspunsul la sensul nostru ne așteaptă undeva pe orizontală, într-o inteligență mai veche și mai avansată, venită să ne lămurească sau să ne mântuiască. Aceasta nu e știință, ci gnosticism rebotezat. Vechii eoni și arhonți au devenit „civilizații superioare”, iar mântuirea prin cunoaștere primită de sus a rămas aceeași. Jung a numit farfuriile zburătoare un mit modern, proiecția unei dorințe arhetipale. Pascal s-a înfricoșat de tăcerea spațiilor infinite, adică de golul unui suflet care nu mai aude glasul Părintelui. Psihologic, e dorul după Celălalt, rămas fără chip, care caută un chip.
Dogmatic, Scriptura nu ne lasă un cosmos gol de făpturi gânditoare: Dumnezeu a făcut „cele văzute și cele nevăzute” (Col. 1:16). Cele nevăzute pe care ni le descoperă Biserica sunt îngerii, slujitorii Lui, și demonii, cei căzuți. Părinții, de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Ioan Scărarul și Sfântul Ignatie Briancianinov, arată că vrăjmașul se înfățișează în lumină, în vedenii și în „vizitatori”, și poruncesc una: nu primi, nu cerceta, nu te îndrăgosti de vedenie. Aceasta e plana (prelest), boala minții înșelate. Apostolul spune că, și de ne-ar binevesti un înger din cer altceva decât am primit, să fie anatema (Gal. 1:8). Deci criteriul oricărei „întâlniri” nu e tehnologia, nici înțelepciunea, nici blândețea, ci mărturisirea. De aceea întrebarea mea ar fi cea a Sfântului Ioan: „Mărturisiți că Iisus Hristos a venit în trup?” (1 Ioan 4:2). Dacă da, nu sunt „extratereștri”, ci făpturi ale aceluiași Cuvânt, frați întru laudă. Dacă nu, nu am ce căuta la ei.
Cosmosul nu a așteptat un mijlocitor din spațiu, pentru că îl avea: omul, făcut microcosmos, chemat, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, să unească în sine cerul și pământul, raiul și lumea, firea creată și pe Cel necreat. Căderea l-a oprit din această lucrare. De aceea Cuvântul, prin Care toate s-au făcut, a venit El Însuși „o singură dată” (Evr. 9:26). A venit ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, întreg Dumnezeu și întreg om, „neamestecat, neschimbat, nedespărțit, neîmpărțit” (Calcedon). Vizitatorul nu a venit din spațiu, pentru că cerul nu e un loc din care se coboară cu nave, ci prezența lui Dumnezeu. A doua venire nu va fi o descoperire tehnică, ci arătarea Aceluiași, „ca fulgerul care iese de la răsărit și se arată până la apus” (Mt. 24:27). Nu în pustie și nu în cămări, adică nu într-un „aici” sau „acolo” arătat de semne mincinoase (2 Tes. 2:9-11). Cine a pierdut așteptarea Domnului va umple golul cu așteptarea oricui. Cu cât inima își stinge dorul după Hristos Cel venit și Cel ce va veni, cu cât e mai flămândă, cu atât se lasă mai ușor captivată de orice neobișnuit.
Filocalic, curiozitatea după „ce e acolo” e un logismos al risipirii: mintea (nous-ul) ieșită din inimă și împrăștiată în imagini. Evagrie și Ioan Scărarul îi opun trezvia și paza minții. A privi spre stele ca să nu privești în tine e fuga minții din inimă. Și totuși „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17:21).
Am văzut oameni care au scrutat cerul ani de zile după semne și n-au avut răbdare cinci minute de tăcere în fața icoanei. Am văzut că cel ce nu-și poate suporta propria inimă își caută o altă lume, iar cel ce a încetat să-L aștepte pe Hristos își face mesia din orice lucru neobișnuit.
Un frate a întrebat un bătrân: „Cum voi cunoaște pe cel trimis de Dumnezeu?” Iar bătrânul a zis: „Pe cel care Îl mărturisește pe Hristos și te lasă mai smerit decât te-a aflat. Iar de vine cineva de departe și te lasă mai mare în ochii tăi, să știi că nu de la Dumnezeu vine.”
