Reamintirea celor spuse mai înainte
Ai văzut deci acum, prietene, dintru început, cum, ce și în ce fel este lumea? Ai văzut la ce sfirșit duc frumoasele desfătări ale lumii? Ai văzut ce poftește lumea, adică trupul, și ce-l îndeamnă pe om, adică pe suflet, să facă? Ai văzut cîte linguşiri, cîte lațuri, cîte capcane întinde în toate părțile și pe toate cărările bietului suflet al omului? Ai văzut viața și anii omului atita timp cît este pe lume?
Silește-te atunci să fii cu totul bun și plin de virtuți. Pentru că de nu ești astfel, «strîmtă este calea cerului» și, precum zice: «Pînă nu vă veți întoarce și nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor» (Mt. 18, 3); adică să fim curați în toate și întru toate blînzi. Mai ales datorită slabei firi a oamenilor ni s-au arătat multe și felurite mijloace de mîntuire, astfel ca, chiar dacă n-am putea să ne aflăm în virful scării, măcar aproape de vîrf sau la mijloc să ne aflăm. Căci multe sînt lăcaşurile lui Dumnezeu (In. 14, 2), și să nu ne pomenim cu totul și pe de-a întregul înstrăinați și îndepărtați de acest drum. Iar dacă ți se pare greu să te lepezi cu totul de lume și dorești să nu fii cu totul singuratic și sărac în această lume, ci să cunoști în viața ta oarecare tihnă, greu este; căci «precum îi este greu cămilei să treacă prin gaura acului, încă mai greu bogatului în împărăția cerurilor» (Mt. 19, 24).
Dar tot cel preamilostiv zice că «ceea ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu» (Mt. 19, 26), de vreme ce nu există nimic care să nu poată face Dumnezeu, căci «toate sînt în mîna lui și, deschizînd-o, toate se umplu cu bunătatea lui» (Ps. 144, 17). Iar pentru că această lume vremelnică este o lume care are nevoie de conducere (căci ceea ce nu este condus nu poate progresa), dacă va putea cineva cu întreaga înțelepciune și cu bună socoteală, aflîndu-se în lume, să conducă lumea și să-și păstreze sufletul nevătămat și curat, frumos și bun, lucru va fi, deoarece și lui Dumnezeu și oamenilor le-ar fi pe plac.
Dar cine oare ar putea fi acela? Cel care-și va întipări în minte cu tărie și cu de-amănuntul, care va asculta cu urechile sufletului și, ascultind și înțelegînd, va îndeplini cele 77 de sarcini pe care ni le pune dinainte Andrei zis Vissovatius, și pe care le numește Imboldurile virtuților și frînele păcatelor, adică îndemnarea spre virtuți și abținerea de la păcate, pe care le vom arăta și le vom pune sub ochii fiecăruia. Pentru că, după cum mi se pare, acela va fi pe plac și lui Dumnezeu, și oamenilor, și, ceva mai mult, va avea folos atît de la viața trecătoare, cît și de la viața viitoare și, după o viață slăvită și cinstită, la moarte cinste și după moarte cinste, și la a doua înviere iarăși cinste va găsi, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfintului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Cu acest cuvînt de încheiere se termină, cu adevărat, Cartea întîi a Divanului. Toate glasurile care s-au auzit pînă acum — lauda deșartă a Norocului, viclenia Lumii, socotelile ei tot mai subtile, dar și răspunsurile tot mai aspre ale Înțeleptului — se strîng aici într-o singură întrebare adresată direct cititorului: «ai văzut?». Nu mai e o dispută între două personaje, ci o oglindă întinsă înaintea fiecăruia dintre noi.
Chemarea la desăvîrșire e rostită fără ocol: «strîmtă este calea cerului», ecou direct al cuvîntului Mîntuitorului din Matei 7, 14, iar condiția pusă alături — să devenim «ca pruncii» (Matei 18, 3) — nu contrazice, ci încununează toată socoteala anterioară a Înțeleptului despre pruncie ca vîrstă lipsită de răutate: nu neștiința e cerută omului matur, ci nerăutatea și curăția pruncului, dobîndite acum prin luptă, nu prin lipsă de cunoștință.
Dar exact în clipa în care rigoarea pare covîrșitoare, Cantemir așază o cotitură pastorală de o blîndețe rar întîlnită într-un text ascetic: «multe sînt lăcaşurile Tatălui Meu» (Ioan 14, 2). Sfîntul Apostol Pavel spune ceva asemănător cînd scrie că «altul este chipul strălucirii soarelui… și altă e strălucirea stelelor, căci stea de stea se deosebește în strălucire» (1 Corinteni 15, 41) — nu toți sfinții stau la aceeași înălțime a scării, dar toți se află înăuntrul aceleiași case a Tatălui. E aceeași nădejde pe care Sfîntul Ioan Scărarul o lasă la finalul Scării sale: chiar și cel ce nu poate urca pînă la treapta cea mai de sus nu trebuie să părăsească scara, ci să urce cît poate, cu smerenie, mulțumindu-se cu locul unde harul îl așază.
Tensiunea dintre cămila ce nu poate trece prin urechile acului (Matei 19, 24) și cuvîntul care o deschide, «la Dumnezeu toate sînt cu putință» (Matei 19, 26), este chiar tensiunea pe care tot Divanul a construit-o punct cu punct: omul, singur, nu poate birui lumea prin puterea proprie — dar harul lucrează tocmai acolo unde socoteala omenească se oprește neputincioasă. Sfîntul Ioan Gură de Aur amintește adesea că Evanghelia nu cere o singură cale de mîntuire, cea monahală, ci recunoaște și mirenilor, celor care rămîn «în lume» să o cîrmuiască cu înțelepciune, aceeași chemare la sfințenie — exact ceea ce Cantemir numește aici «a conduce lumea și a-ți păstra sufletul nevătămat».
Interesant este că, pentru a încheia, Cantemir trimite cititorul mai departe, spre cele 77 de îndemnuri ale lui Andrei Vissovatius — un teolog polonez al veacului al XVII-lea, cunoscut mai ales pentru alte controverse doctrinare ale vremii lui, dar folosit aici doar ca autor al unei liste practice de virtuți și păcate, nu ca autoritate dogmatică. Cantemir, om al vremii sale, culege înțelepciune de oriunde o găsește folositoare, la fel cum face și cu Nietzsche în alte locuri ale operei sale — dar încheie, semnificativ, nu cu numele lui Vissovatius, ci cu doxologia treimică a Bisericii: «întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!» — mărturisind astfel, pînă la ultimul cuvînt, unde se află adevărata temelie a tot ce a fost spus.
