Smerenia este locul în care Dumnezeu poate lucra fără împotrivire în sufletul omului.
Omul mândru nu este doar cel care se înalță deasupra altora, ci și cel care se încrede prea mult în propria putere, în propria judecată și în propria dreptate. El lasă puțin loc lui Dumnezeu, pentru că inima lui este deja plină de sine.
Smerenia nu înseamnă să te socotești fără valoare, ci să recunoști adevărul: tot ceea ce este bun în tine vine de la Dumnezeu. Ea nu te face mic înaintea oamenilor, ci liber de nevoia de a fi mare în ochii lor. Cel smerit nu mai trăiește pentru aplauze, pentru apărarea imaginii sale sau pentru biruința asupra celorlalți, ci pentru a rămâne în iubirea lui Dumnezeu.
Hristos, deși era Dumnezeu, S-a smerit pe Sine și a luat chip de rob. Prin aceasta ne-a arătat că adevărata măreție nu se află în a stăpâni, ci în a iubi; nu în a fi slujit, ci în a sluji.
Când cineva te mustră, întreabă-te mai întâi dacă nu există un grăunte de adevăr în cuvintele lui. Când ești lăudat, adu-ți aminte cui îi datorezi tot binele. Astfel, sufletul rămâne echilibrat și nu este purtat nici de slavă, nici de rușine.
Păzește smerenia ca pe o comoară ascunsă. Ea nu se vede întotdeauna în afară, dar Dumnezeu privește spre ea. Inima smerită este locul unde harul se odihnește.
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” (Iacov 4:6)
