A zis Avva Evprepie: „De ai în tine însuți că Dumnezeu este credincios și puternic, crezi în El și te vei împărtăși de cele ale Lui, iar de ești puțin la suflet, nu crezi.” Și: „Toți credem că El este puternic și credem că toate Îi sunt Lui cu putință; crede, însă, și lucrurilor care sunt în tine însuți, că și în tine face minuni.”
Credința care se oprește în pragul casei
Avva Evprepie nu vorbește celor care nu cred. Vorbește celor care cred — „toți credem” — și tocmai în mijlocul acestui „toți” așază un hotar pe care ochiul grăbit nu-l vede. Hotarul nu trece între cel ce crede și cel ce nu crede în Dumnezeu, ci între două locuri ale aceleiași credințe: credința care rămâne în afara omului și credința care intră în casa lui. Să crezi că Dumnezeu a despărțit Marea, a înviat pe Lazăr, a făcut din Saul un Pavel este lesne, pentru că obiectul credinței stă departe — în Scriptură, în Pateric, în viața altora — și nu cere nimic de la cel ce crede. Să crezi însă că aceeași putere lucrează aici, în mânia ta, în patima ta cea veche, în trecutul care nu se lasă, aceasta nu mai este încuviințare, ci primejdie: căci acum credința are un preț.
Apostolul Iacov a dat nume celei dintâi: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; și dracii cred și se cutremură” (Iac. 2, 19). Încuviințarea puterii lui Dumnezeu o au și demonii; ceea ce nu au este încrederea. Limba noastră păstrează o deosebire pe care Părinții au trăit-o: a crede că (a socoti adevărat), a crede în (a te așeza pe Cineva) și a te încrede (a-ți lăsa viața în mâna Lui). Avva Evprepie rostește „crezi în El” și „te vei împărtăși de cele ale Lui” — adică a doua și a treia, nu numai întâia. Credința lui nu se oprește la a ști; ea duce la a primi.
Evanghelia ține două chipuri la aceeași ușă. Zaharia, preotul, la altarul tămâierii, cunoaște Scripturile; știe de Avraam și de Sara, bătrânii cărora Dumnezeu le-a dat rod după vremea firii. Și totuși, când îngerul îi vestește rodul casei lui, el nu privește la Cuvânt, ci la propriul trup: „Eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei” (Lc. 1, 18). A crezut că Dumnezeu poate; n-a crezut că poate în casa lui. Iar certarea este pedagogie: cel ce n-a crezut cuvântul rămâne fără cuvânt, până când minunea se face (Lc. 1, 20). Alături, o copilă din Nazaret întreabă numai despre chip — „Cum va fi aceasta?” —, nu despre putință, și rostește: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul Tău” (Lc. 1, 34. 38). „Fericită este cea ce a crezut”, i se va spune (Lc. 1, 45). Același înger, aceeași casă în care urmează o minune, două răspunsuri: preotul care crede în atotputernicia lui Dumnezeu în general și fecioara care o crede în pântecele ei. Iată hotarul Avvei Evprepie, așezat între două suflete.
Oligopsychia: necredința care se îmbracă în smerenie
Patericul zice „puțin la suflet” (gr. oligópsychos). Să observăm: nu zice „puțin la credință” (oligópistos, cum îi spune Domnul lui Petru, Mt. 14, 31), ci puțin la suflet. Părintele privește sub credință, la măsura vasului în care ea trebuie să încapă. Sufletul mic nu are loc pentru făgăduință; credința nu-i lipsește pentru că i-a fost refuzată, ci pentru că nu are unde să stea. De aceea tămăduirea nu este un efort de convingere, ci o lărgire: „Calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea” (Ps. 118, 32); și Pavel către corinteni: „Inima noastră s-a lărgit; lărgiți-vă și voi” (2 Cor. 6, 11–13). Lărgirea este deodată darul lui Dumnezeu și lucrul omului.
Filozofia veche cunoștea boala, nu și leacul. Aristotel, în Etica Nicomahică (IV, 3), așază pe megalopsychos, sufletul mare, între îngâmfatul care se socotește vrednic de mai mult decât este și mikropsychos, sufletul mic, care, fiind vrednic de lucruri mari, se socotește vrednic de mai puțin; și adaugă, cu fină ochire psihologică, că acesta din urmă este în fond un necunoscător de sine, care se lipsește singur de binele pentru care a fost făcut. Părintele face un pas pe care Stagiritul nu-l poate face: măsura nu mai este vrednicia omului, ci puterea lui Dumnezeu în om. Sufletul mic nu se subestimează pe sine, ci Îl subestimează pe El în sine. De aceea ceea ce pare uneori smerenie este, la rădăcină, o formă retrasă de necredință.
Psihologia contemporană a descris mecanismul fără a-i da numele. Seligman și Maier au arătat în 1967 că ființa expusă la dureri asupra cărora nu are niciun control învață să nu mai încerce, chiar și când scăparea a devenit cu putință; reluarea lor din 2016 a răsturnat și mai adânc înțelegerea: pasivitatea este reacția implicită, iar ceea ce trebuie învățat este controlul. „Nu pot”, „nu sunt eu omul acesta”, „așa am fost mereu” sunt rareori observații despre realitate; sunt concluzii trase din eșecuri repetate și întinse peste tot viitorul. Scriptura știa: sub greaua robie a Egiptului, Israel n-a ascultat de Moise „din micimea sufletului și din lucrarea cea grea” (Ieș. 6, 9, LXX). Greutatea strâmtorează sufletul. De aceea Apostolul nu mustră pe cei slabi de suflet, ci poruncește: „Mângâiați pe cei slabi de suflet” (1 Tes. 5, 14). Părinții deosebesc rana de vină și au grijă să nu le amestece.
Dar rana poate deveni ideologie. Evagrie a descris „demonul de la amiază” — acedia —, care arată monahului că locul e nefolositor, osteneala zadarnică, mântuirea în altă parte sau în nicio parte. Iar Sfântul Ioan Scărarul (Treapta 5) dă în vileag meșteșugul dublu: înainte de păcat, vrăjmașul zugrăvește pe Dumnezeu ca iubitor de oameni, ca să te îndemne la păcat; după păcat, Îl arată ca Judecător fără milă, ca să te mâne la deznădejde. Aceeași minciună, cu două fețe: un Dumnezeu măsurat cu măsura mea. Și ușurința, și deznădejdea sunt oligopsychie, căci amândouă hotărăsc dinainte cât poate Dumnezeu în mine. Cain este chipul ei: „Mai mare este vina mea decât să mi se ierte” (Fac. 4, 13, LXX) — a pus vina într-un talger și mila lui Dumnezeu în celălalt și a găsit vina mai grea. Nu păcatul l-a pierdut, ci cântarul.
Cum deosebim atunci smerenia de oligopsychie? După ce face fiecare cu minunea. Smerenia o mărturisește și o dă înapoi: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt… am ostenit mai mult decât toți, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Cor. 15, 10) — Pavel afirmă și lucrarea, și Dăruitorul. Oligopsychia taie lucrarea ca să păstreze o smerenie de fațadă și, odată cu lucrarea, îl taie și pe Dăruitor. O smerenie care Îl face neputincios pe Dumnezeu în tine nu este smerenie, ci o îngâmfare întoarsă pe dos: ai hotărât tu ce se poate.
Minunea din lăuntru: taina sinergiei
Ce înseamnă ca Dumnezeu să facă „minuni în tine”? Ortodoxia nu lasă cuvântul să alunece în metaforă. Dumnezeu este, după Sfântul Vasile cel Mare (Ep. 234), neapropiat în ființă și coborât în energii; pe temeiul acestei deosebiri Sfântul Grigorie Palama a apărat adevărul că sfinții se împărtășesc de energiile necreate — de El însuși lucrând —, nu de ființa Lui. „Te vei împărtăși de cele ale Lui”, zice Avva Evprepie. Minunea din lăuntru nu este o impresie, ci o participare reală. Apostolul pune lucrul în cea mai simplă propoziție: Dumnezeu este „Cel ce poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, după puterea care lucrează în noi” (Ef. 3, 20); și: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și voirea, și înfăptuirea” (Filip. 2, 13). Dar versetul acesta nu se rostește fără începutul lui: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (2, 12). Aceasta este sinergia: împreună-lucrători ai lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9).
Aici e și hotarul dogmatic, ca o lamă între două prăpăstii. Cine ar socoti minunea din lăuntru rodul puterii sale cade în pelagianism, îngâmfarea celui ce își este propriul mântuitor. Cine ar socoti-o lucrată fără voia omului, ca peste un lucru fără suflet, cade în fatalism ori în liniștirea leneșă, unde omul este masă inertă. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a apărat în Hristos cele două voințe, dumnezeiască și omenească, și a plătit-o cu mâna și cu limba, arată tiparul: voința omenească nu este desființată, ci asumată și vindecată, iar „nu voia Mea, ci a Ta” (Lc. 22, 42) este supunerea liberă a unei voințe care rămâne voință. Aceasta este minunea de lăuntru: nu suprimarea voii, ci eliberarea ei. Și tot el învață (Ambigua 7) că Cuvântul voiește să lucreze, pururea și în toți, taina întrupării Sale — a celor dumnezeiești în chip omenesc, adică în tine.
Dar minunea pe care o așteptăm este adesea cea greșită. Credem că minunile sunt în afară: vindecări, glasuri, semne. Părinții le caută în alt loc. Fericitul Augustin spune că mai mare lucru este ca din cel necredincios să se facă un drept decât să se creeze cerul și pământul — căci cele create vor trece, iar dreptul rămâne (Tratat la Ioan 72). Însuși Domnul zice: „Cel ce crede în Mine, lucrările pe care le fac Eu și el le va face, și mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12). Ce sunt „lucrările mai mari” în casa ta? Inima de piatră făcută inimă de carne (Iez. 36, 26); mânia care nu se mai ridică; cuvântul oprit în loc de cuvântul scăpat; o iertare pe care firea o refuză; o lacrimă venită în ziua uscată; o rugăciune care merge înainte când n-a mai rămas nimic de simțit; o răbdare care ieri nu era. Sunt minuni fără martori și de aceea nu sunt băgate în seamă: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu băgare de seamă… căci iată, Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 20–21). Iar psalmistul le cunoaște cu un organ pe care îl numește: „Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte bine” (Ps. 138, 14). Sufletul le cunoaște — dacă nu e prea mic ca să încapă cunoașterea.
Pavel cere același lucru ca Evprepie, aproape cu aceleași cuvinte: „Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință… Oare nu cunoașteți că Iisus Hristos este în voi?” (2 Cor. 13, 5). Crede și celor care sunt în tine. Botezul nu este un semn gol, ci o sădire: Hristos în noi, nădejdea slavei (Col. 1, 27). A nu crede în ceea ce este deja în tine înseamnă a trăi ca un moștenitor care nu se știe moștenitor, ca un sărac cu cheia comorii în sân, purtând comoara în vase de lut (2 Cor. 4, 7) și neîndrăznind să le deschidă.
Cum crește credința în ceea ce este în tine
Psihologia lui Albert Bandura (1977) a numit autoeficacitate convingerea omului că poate duce la capăt ceea ce i se cere; a arătat că ea hotărăște dacă omul va încerca, cât va stărui și cum va îndura eșecul — mai mult decât aptitudinile sale reale. Ea are, zice Bandura, patru izvoare. Fiecare are în Biserică un corespondent mai vechi și mai adânc.
Întâi, experiența izbânzii. În limba Părinților: credincioșia în lucrul mic. „Cel ce este credincios în puțin și în mult este credincios” (Lc. 16, 10). Sufletul învață harul prin lucrarea poruncii: Sfântul Marcu Ascetul spune că Hristos este ascuns în porunci și Se descoperă pe măsura împlinirii lor. Pavel numește aceasta dokimé, încercare, dovedire trăită: „răbdarea aduce încercare, iar încercarea nădejde” (Rom. 5, 4).
Al doilea, pilda altora. De aceea păstrează Biserica Patericul: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri… a căror credință urmați-o” (Evr. 13, 7). Însuși cuvântul Avvei Evprepie este o scândură aruncată peste prăpastie de cineva care a trecut.
Al treilea, încredințarea prin cuvânt. Cuvântul Scripturii, al duhovnicului, al Părintelui: „credința din auz” (Rom. 10, 17).
Al patrulea, starea trupului și a inimii. Frica paralizează, iar „dragostea desăvârșită scoate afară frica” (1 In. 4, 18); pacea lui Dumnezeu păzește inimile (Filip. 4, 7); iar isihia nu este o tehnică de relaxare, ci locul în care frica se dezbracă.
Aici însă se desparte adevărul de chipul lui. La Bandura izvorul credinței rămâne eul; la Părinți este Hristos în eu. Cea dintâi poate crește fără hotar — și o încredere de sine care crește fără pocăință devine, după Sfântul Maxim, filautie, iubire de sine, mama patimilor, sau, după Evagrie, slavă deșartă, care își caută martorul. Cea de-a doua nu poate crește fără smerenie, pentru că obiectul ei nu este puterea mea, ci Persoana care o lucrează în mine: „Fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5) și „Toate le pot întru Cel ce mă întărește” (Filip. 4, 13) sunt aceeași lege privită pe două fețe. De aceea cuvântul Avvei nu se poate confunda cu „gândirea pozitivă”, cu autosugestia lui Coué ori cu „legea atracției”, care iau forma — crede în ceea ce este în tine — și schimbă obiectul: acolo este eul sau universul, aici este Dumnezeul cel viu; acolo roada este un eu mai mare, aici un cap mai plecat. Proba este în direcție: credința adevărată sporește pocăința, cea falsă sporește admirația de sine.
Și filozofia are aici ceva de păstrat. Kierkegaard, în Boala de moarte, a numit deznădejdea slăbiciunii — a nu voi să fii tu însuți — și a văzut că credinciosul are leacul sigur: posibilitatea, căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putință în fiecare clipă. Dar el nu face decât să rostească în filozofie ceea ce Părinții aveau în experiență: Sfântul Grigorie al Nissei arată că sufletul omenesc nu are hotar al creșterii, fiindcă ceea ce îl umple este Nesfârșitul; cu cât se împărtășește mai mult, cu atât se lărgește mai mult, într-o epectază fără sfârșit (Filip. 3, 13). Este contrariul oligopsychiei: un suflet care nu e „mic” prin fire, ci mărit prin dar, la nesfârșit.
Pază și măsură
Avva Evprepie spune „crede”, nu „cere semne”. Cine caută în sine minuni ca să-și măsoare sfințenia cade din oligopsychie în cealaltă prăpastie: în amăgire, în prelest. Domnul a respins și ispita aruncării de pe streașină — „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mt. 4, 7) — și neamul care cere semn (Mt. 12, 39). Iar cei ce vor zice în ziua aceea: „N-am făcut în numele Tău multe minuni?” vor auzi: „Niciodată nu v-am cunoscut” (Mt. 7, 22–23); și Pavel pune lângă credința ce mută munții cuvântul care o golește: „iar dacă nu am dragoste, nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 2). Cine crede minunile din sine fără dragoste și fără smerenie crede în altceva. Semnul adevărat al lucrării lui Dumnezeu în om nu este simțirea, ci roada — dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare (Gal. 5, 22) — și, înaintea tuturor, nevederea propriei lucrări: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Ps. 113, 9).
Aceasta este măsura. Domnul nu cere o credință mare, ci una vie, într-un loc potrivit: „cât un grăunte de muștar” (Mt. 17, 20). Tatăl băiatului chinuit n-a primit o credință gata făcută; a strigat locul unde se oprește fiecare: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” (Mc. 9, 24) — după ce Domnul îi spusese: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (9, 23). O credință mică, dar îndreptată, încape în Cel Puternic. Petru, care a pășit pe ape, nu s-a scufundat pentru că n-ar fi crezut în Hristos, ci pentru că a căutat la vânt (Mt. 14, 30): a crezut o clipă în ceea ce era în el, apoi s-a uitat la ceea ce era în jurul lui. „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” A strigat: „Doamne, scapă-mă!” — și mâna era deja întinsă (Mt. 14, 31).
Cel Puternic a făcut mie
„Mi-a făcut mie mărire Cel Puternic, și sfânt este numele Lui” (Lc. 1, 49). Fecioara folosește cuvântul Avvei, Cel Puternic, și cuvântul pe care Avva îl cere: mie. În aceeași rostire stă cea mai îndrăzneață mărturisire a minunii din sine din toată Scriptura și cea mai adâncă smerenie: „căci a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc. 1, 48). Aici se împacă cele două chipuri ale credinței: cine mărturisește mai deplin minunea din sine este cel ce o primește mai deplin ca dar. Cel mic la suflet o ascunde ca să pară smerit; cel îngâmfat o ia ca să fie mare; Fecioara o mărturisește ca să fie slăvit Dumnezeu. Biserica a luat rostirea aceasta drept rugăciune de seară.
Apoftegmă
Un frate a întrebat pe un bătrân: „Părinte, cred că Dumnezeu poate toate; de ce nu se schimbă nimic în mine?”
Bătrânul a zis: „Crezi că poate în cer; crede acum că poate în chilia ta, astăzi, în lucrul cel mic pe care îl amâni.”
Fratele a zis: „Și dacă nu simt nimic?”
Bătrânul a zis: „Nici Petru n-a pornit pe apă simțind-o tare sub picior, ci ascultând un cuvânt: «Vino!» Pune piciorul pe cuvânt.”
Dumnezeu este credincios și puternic; rămâne ca sufletul să se lărgească pe măsura Lui. „Tu ești Dumnezeu, Cel ce faci minuni” (Ps. 76, 14–15) — și Cel ce le faci și în casa celui care crede.
