Din Patericul Mare — Avva Evprepie
Un frate l-a întrebat pe același bătrân, Avva Evprepie, zicând: Cum vine frica de Dumnezeu în suflet? Și a zis bătrânul: Dacă are omul smerenia și neagonisirea, îi vine frica de Dumnezeu.
Același a zis: Teama și smerenia și lipsa hranei și tânguirea să rămână cu tine neîncetat.
Același Avva Evprepie a cercetat la început pe un bătrân și i-a zis: Avva, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Și acela i-a zis: Dacă vrei să te mântuiești, oriunde mergi, nu te grăbi să vorbești înainte să te întrebe cineva. Iar el, fiind străpuns la inimă pentru cuvânt, a pus metanie zicând: Cu adevărat, multe cărți am citit, dar asemenea folos niciodată n-am cunoscut. Și mult folosindu-se a ieșit.
Trei cuvinte ale aceluiași Avva stau alături ca trei trepte. Primul dă rădăcina: frica de Dumnezeu nu se naște din silința de a simți frică, ci din două goluri, smerenia și neagonisirea. Al doilea dă clima: teama, smerenia, lipsa hranei și tânguirea să rămână neîncetat. Al treilea arată prima rodire: unde își pune omul limba. Firul care le leagă este neagonisirea, înțeleasă mai larg decât lipsa bunurilor: mâini goale de lucruri, trup gol de sațiu, gură goală de cuvântul nechemat. Cine citește apoftegma ca trei sfaturi despre trei lucruri o citește pe jumătate; ea este un singur sfat despre un singur gol.
Frica care nu este spaimă
Sintagma „frica de Dumnezeu” sună greu urechii de azi. Psihologia s-a deprins să audă în „frică” un simptom, iar o religiozitate îndulcită s-a deprins să o înlocuiască cu o „iubire” fără rest. Părinții au făcut deosebirile pe care vremea noastră le-a pierdut. Sf. Ioan Casian (Convorbirea a unsprezecea) deosebește trei mobiluri ale slujirii: frica robului, nădejdea plății a năimitului, iubirea fiului. Frica robului este cea pe care „iubirea desăvârșită o scoate afară”, fiindcă „frica are în ea chin” (I In. 4, 18). Dar psalmul spune că „frica Domnului este curată, rămânând în veacul veacului” (Ps. 18, 10): frica fiului nu este teama de pedeapsă, ci cutremurul copilului înaintea unei iubiri pe care nu o poate nici măsura, nici stăpâni. Părinții îi spun și evlavie (eulabeia). Ea este „începutul înțelepciunii” (Ps. 110, 10), iar începutul nu dispare când urmează sfârșitul; rămâne ca temelie.
Apoftegma spune cu grijă: omului „îi vine” frica. Nu o produce, o primește; ea este darul Duhului (Is. 11, 2–3), iar psalmul o numește lucru de învățat: „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța” (Ps. 33, 12). Omul pregătește locul, Dumnezeu dă. Bătrânul nu poruncește „temeți-vă”, ci arată în ce loc crește frica: acolo unde sunt goale două lucruri.
Ce se întâmplă cu frica de Dumnezeu când lipsește? Nu dispare frica; se mută. Psalmul o spune într-o frază pe care o poate citi cu folos orice epocă: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică” (Ps. 13, 5). Kierkegaard (Conceptul de angoasă) a deosebit frica, care are un obiect, de angoasă, care nu are niciunul și se naște din amețeala libertății; psihologia clinică numește această neliniște anxietate flotantă și o numără printre cele mai frecvente suferințe psihice. Părinții ar spune că omul care nu se teme de Dumnezeu se teme de orice: de moarte, de părerea altora, de pierdere, de diagnostic, de ceea ce nu poate numi. Frica de Dumnezeu este singura frică ce are Chip, de aceea singura care adună și rânduiește celelalte temeri (Mt. 10, 28). Cine se teme de o Față nu mai fuge de umbre.
Cele două mâini goale
Smerenia (tapeinōsis) nu este disprețul de sine, ci măsura adevărată a făpturii: știința că nu s-a făcut singură și nu se ține singură în ființă. Neagonisirea (aktēmosynē) este smerenia mâinilor: a nu face din lucruri o întărire a sinelui. Domnul o spune astfel: „viața cuiva nu stă în prisosul avuției sale” (Lc. 12, 15). Iar pilda bogatului nebun arată mecanismul: lucrurile îi vorbesc sufletului la persoana întâi, „suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, odihnește-te” (Lc. 12, 19), și numai noaptea, când bunătățile nu mai pot vorbi, îi vine frica: „în noaptea aceasta sufletul tău se va cere de la tine” (Lc. 12, 20). Avuția este o pernă pusă între suflet și Chip.
Psihologia a descris, fără s-o numească, această pernă. Russell Belk a arătat (1988) că oamenii își trăiesc bunurile ca pe o prelungire a sinelui, un „sine extins”; Kahneman, Knetsch și Thaler au arătat (1990) că ceea ce ni se pare al nostru ni se pare mai prețios și că pierderea apasă mai greu decât câștigul egal cu ea. Sufletul care agonisește își mută atunci frica de la Dăruitor la lucruri: se teme de pierdere, nu de Dumnezeu. Frica de pierdere este contrafacerea fricii de Dumnezeu, aceeași putere de cutremur îndreptată spre un obiect care nu o poate purta.
Prima frică a Scripturii o arată limpede. După cădere, Adam răspunde: „Glasul Tău l-am auzit în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Fac. 3, 10). Goliciunea este aceeași pe care o cere apoftegma; diferența este că Adam se ascunde. Frica smeritului stă în aceeași goliciune și nu fuge: „unde voi fugi de la fața Ta?” (Ps. 138, 7) devine pentru el nu o întrebare disperată, ci o liniște, pentru că nu mai are de ce să se ascundă și unde. Adam a întins mâna spre un rod și l-a apucat; Hristos „n-a socotit o pradă a fi întocmai cu Dumnezeu”, ci „S-a golit pe Sine” (Filip. 2, 6–7). Între cele două mâini este toată deosebirea dintre frica care ascunde și frica care rămâne.
Cele patru nedespărțite
„Teama și smerenia și lipsa hranei și tânguirea să rămână cu tine neîncetat.” „Neîncetat” nu cere patru exerciții la ore fixe, ci o stare statornică. Aristotel numea hexis ceea ce virtutea are și fapta nu are: o dispoziție așezată, un fel de a fi, nu un act. Apoftegma cere un climat al sufletului, nu o faptă.
Lipsa hranei nu este un regim. Evagrie pune pe primul loc, între gândurile rele, lăcomia pântecelui (gastrimargia), iar Sf. Ioan Scărarul îi închină o treaptă întreagă (Treapta a patrusprezecea), pentru că aici își începe omul războiul: pântecele este prima stăpânire pe care sufletul trebuie să o înfrunte. Foamea este mărturisirea zilnică a trupului că nu își ajunge. Dar foamea singură nu face smerenie. Experimentul de la Minnesota (Keys, 1944–1945) a arătat că semi-înfometarea îi aduce pe oameni la obsesie față de mâncare, iritabilitate și dispoziție întunecată, nu la blândețe. De aceea Părinții nu despart postul de cele trei tovarășe ale lui. Se povestește despre Avva Macarie cel Mare că a întâlnit pe diavol și acesta i-a spus că el nu mănâncă și nu doarme nici el, nici ceata lui; doar smerenia nu o au, iar de aceea sunt biruiți. Postul fără frică, fără smerenie și fără tânguire este un trup flămând și un orgoliu sătul. Aici este și măsura pentru tot ce se vinde azi sub numele de „post”: ceea ce se face fără aceste trei tovarășe poate fi regim, disciplină, igienă, orice, dar nu este post în înțelesul Părinților.
Tânguirea (penthos) este a patra, iar rădăcina ei este înțeparea inimii (katanyxis). „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4). Apostolul deosebește „întristarea după Dumnezeu”, care lucrează pocăință spre mântuire și nu este de căit, de „întristarea lumii”, care lucrează moarte (II Cor. 7, 10). Sf. Ioan Scărarul o numește bucurie-făcătoare întristare (Treapta a șaptea). Psihologia are astăzi un instrument pentru această deosebire: June Tangney și colaboratorii au arătat că rușinea („sunt rău”) duce la ascundere, apărare și agresivitate, iar vinovăția („am făcut rău”) duce la reparare. Tânguirea patristică merge un pas mai departe decât amândouă, fiindcă este durere întoarsă spre Cineva: „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17). Întristarea care se rotește în jurul sinelui este acedie sau depresie; cea care se îndreaptă spre Dumnezeu poartă în ea mângâierea, de aceea poate rămâne „neîncetat” fără să sfărâme omul.
Cuvântul care nu se agonisește
Al treilea cuvânt pare să schimbe subiectul, dar nu îl schimbă. Fratele cere un cuvânt de mântuire, iar bătrânul îi dă o regulă a limbii. De ce? Pentru că vorbirea este cea dintâi și cea mai subtilă agonisire: cine vorbește nechemat își agonisește un auditoriu, un loc, o greutate. Sf. Ioan Scărarul spune că vorbăria este scaunul slavei deșarte (Treapta a unsprezecea), iar Evagrie arată că slava deșartă are nevoie de un martor. Iacov o pune în ordinea faptelor: „fiecare om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire” (Iac. 1, 19); și Înțeleptul Sirah: „fii grabnic la ascultare și cu răbdare dă răspuns” (Sir. 5, 11).
Epoca noastră a ridicat această agonisire la rang de normă. Limba română însăși o trădează: omul „are o părere”, ca pe un bun. Părerea nechemată, comentariul la tot, reacția de o secundă sunt proprietate adunată în vitrină. Un studiu din 2016 asupra rețelelor (Gabielkov și colaboratorii) a arătat că majoritatea adreselor distribuite pe o rețea nu au fost deschise niciodată: cuvântul a plecat, așadar, înaintea urechii. Goffman ar fi spus că scena din față a pus în umbră scena din spate: omul vorbește pentru a fi văzut vorbind. Așa se explică de ce nu se aude nimic, deși se vorbește mult.
Platon a surprins aceeași mișcare în Phaidros (275d–e): cuvântul scris „nu știe cui să vorbească și cui să tacă” și spune același lucru tuturor la fel. Cuvântul viu al bătrânului așteaptă întrebarea, tocmai ca să știe cui vorbește: întrebarea este arătarea foamei. Cuvântul dat celui flămând este pâine; dat celui sătul este piatră sau, cum spune Domnul, mărgăritar înaintea porcilor (Mt. 7, 6). Psihologia clinică a redescoperit regula: Miller și Rollnick (interviul motivațional) numesc „reflexul îndreptării” impulsul de a-l repara pe celălalt prin sfaturi, și arată că el trezește exact rezistența pe care voia s-o învingă; de aceea metoda începe prin a cere voie. Bătrânul din apoftegmă a știut-o fără metodă.
Evprepie fusese cititor: „multe cărți am citit”. Apoftegma nu înjosește cartea, căci chiar cuvântul bătrânului se hrănește din Scriptură; arată însă că, între cuvântul scris și cel viu, hotărăște foamea celui care ascultă. Cuvântul cititor rămâne informație; cuvântul pe care îl primește un om golit de sine îl străpunge. „Străpuns la inimă” este katenygēsan din Faptele Apostolilor (2, 37), cuvânt din aceeași rădăcină cu katanyxis, înțeparea inimii care însoțește tânguirea din a doua apoftegmă. A treia apoftegmă este deci prima aplicată: omul cu mâinile goale cere, e străpuns, se pleacă la pământ.
„Oriunde mergi”: regula nu are loc, merge cu omul. Avva Moise spunea să stai în chilie și chilia te va învăța totul; aici, chilia limbii călătorește în metrou, la birou, pe ecran. A nu te grăbi să vorbești este neagonisirea purtată în gură.
Același om, două întrebări
Apoftegmele nu sunt puse la întâmplare. În prima, Evprepie este cel întrebat, iar răspunsul lui are exact lungimea întrebării: un rând, fără explicații, fără povață nechemată, cu cele două condiții numite. Fusese învățat. În a treia, el este cel care întreabă, iar răspunsul pe care îl primește are și el lungimea unui rând. Același om, o dată cu mâinile întinse să primească, o dată cu mâinile deschise să dea ceea ce nu a agonisit. Așa se transmite un cuvânt în Pateric: cel străpuns devine cel care știe să nu vorbească decât atunci când e întrebat. Se vede și ordinea: smerenia a cerut, cuvântul a străpuns, frica a rămas, iar acum frica însăși îl face pe Avva să tacă până i se cere.
Psalmul 33 cuprinde, într-un singur loc, toate cele patru nedespărțite și limba deasupra lor. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (v. 9) este foamea care găsește pâinea. „Temeți-vă de Domnul, toți sfinții Lui, că nu este lipsă celor ce se tem de El” (v. 10) este frica. „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce caută pe Domnul nu vor duce lipsă de tot binele” (v. 11) este neagonisirea. „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța” (v. 12) este cuvântul care așteaptă ucenicul. „Oprește-ți limba de la rău” (v. 14) este tăcerea. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (v. 19) este tânguirea. Cine a gustat că bun este Domnul nu mai caută sațiul în altă parte, nici în lucruri, nici în hrană, nici în cuvinte.
