Dimitrie Cantemir, Divanul — Cartea a doua (judecata sufletului cu trupul)
Să știi că lumea este trecătoare
Crezînd deci că lumea este făcută de Dumnezeu, tot așa să crezi că lumea aceasta este trecătoare și că veșnică este cea viitoare, despre care mărturisește Ioan Teologul: „Și am văzut cer nou și pămînt nou, pentru că primul cer și primul pămînt au trecut” (Apoc. 21, 1); și „Cer nou și pămînt nou așteptăm” (II Pt. 3, 13).
Trupul urmează soarta lumii; zilele omului sînt ca iarba
Omul însuși urmează soarta lumii, pentru că se spune: „Omul, ca iarba sînt zilele lui” (Ps. 102, 15). De ce oare? Pentru că omul cel întîi creat, neumblînd după poruncile creatorului său și neascultîndu-i poruncile, a devenit muritor și trecător prin această lume. Dar cu ce a greșit? Cu aceea că s-a lăsat amăgit de frumusețea fructului: „A văzut deci femeia că este pomul bun la mîncare și frumos la vedere și plăcut ochiului și a luat din rodul lui și a mîncat și a dat și bărbatului ei” (Gn. 3, 6). Atunci îndată toate bunătățile lumii și bogăția ei au devenit nestatornice și nefolositoare omului. După cum ne-a făcut cunoscut Ecleziastul (5, 14): „Gol a ieșit din pîntecele maicii sale, gol se va și duce, și nu va lua cu sine nimic din ostenelile sale”.
În lume urmează deșertăciunea
După aceea în lumea aceasta a urmat deșertăciunea, pentru că iarăși același spune: „Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune” (Ecl. 1, 1).
Lumea se menține prin mila lui Dumnezeu
Dar să știi că dacă bietul neam omenesc se găsește de atîta timp în deșertăciune și în împrejurări nechibzuite și dacă după atîta amar de vreme mai trăiesc oamenii în lume pînă azi, aceasta se datorează preabogatei mile a lui Dumnezeu, căci se spune: „Îndelung răbdător și mult milostiv, nu după fărădelegile noastre, nici după păcatele noastre ne-a făcut nouă” (Ps. 102, 8, 10).
Articolul precedent, „Grădina primită și tezaurul răpit”, a deschis grădina: lumea primită ca livadă, omul ca pom, bogăția ca tezaur. Textul de față îi aduce toamna. Patru afirmații se țin una de alta ca verigile unui lanț: lumea trece; trupul trece odată cu ea; deșertăciunea se așază peste amândouă; și totuși amândouă încă sunt, nu din puterea lor, ci din mila lui Dumnezeu. Cine păstrează numai primele trei verigi ajunge la deznădejdea păgână; cine păstrează numai ultima, la o recunoștință fără adâncime. Textul le ține pe toate patru deodată, și tocmai prin aceasta este un text patristic.
Trecerea care nu este nimicire
„Să știi” nu cere o informație, ci o formare: cunoașterea aceasta nu se adaugă minții, ci o rânduiește. Psihologia a măsurat-o. Cercetările Laurei Carstensen asupra selectivității socio-emoționale arată că, atunci când omul își simte orizontul de timp îngustat, își schimbă ordinea dorințelor: lasă deoparte noutatea și acumularea și se îndreaptă spre ceea ce are greutate și rost. Cunoașterea sfârșitului este, așadar, mai întâi un instrument de discernământ și abia apoi o amărăciune. Părinții au numit-o pomenirea morții (mnēmē thanatou) și au pus-o aproape de începutul urcușului (Sf. Ioan Scărarul, Treapta a șasea).
Cele două mărturii, a lui Ioan și a lui Petru, spun „cer nou și pământ nou”, iar în greaca lor „nou” este kainos, nu neos: nou ca fire, nu nou ca dată. Neos ar fi însemnat o lume alta, pusă în locul celei vechi; kainos spune aceeași lume, făcută altfel. Verbul „au trecut” (parēlthen) este cel al unui alai care trece pe dinaintea ochilor, același cu care Domnul spune că cerul și pământul „vor trece” (Mt. 24, 35), iar Apostolul precizează ce anume trece: „chipul (schēma) lumii acesteia” (I Cor. 7, 31), nu ființa ei. Sf. Maxim Mărturisitorul va da formula: rațiunile (logoi) făpturilor rămân, se schimbă modul (tropos) stricăciunii; iar Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind Rom. 8, 21, învață că făptura nu va fi nimicită, ci schimbată într-o stare mai bună.
Gândirea elină a cunoscut același fapt și l-a purtat altfel. Pentru Heraclit nimeni nu intră de două ori în același râu; Platon, în Timaios (27d–28a), desparte ceea ce „devine mereu și nu este niciodată” de ceea ce „este mereu și nu devine”, iar singura scăpare a minții de sub curgere a fost fuga într-o lume a Formelor, unde nimic nu trece pentru că nimic nu trăiește. Scriptura nu fuge din devenire spre o Ființă fără istorie; ea ia devenirea însăși și o așază în Cel ce Este. De aceea trecerea lumii nu este o scurgere spre nimic, ci o naștere: „toată făptura suspină și suferă în dureri de naștere” (Rom. 8, 22).
Trupul care ține pasul cu lumea
„Omul însuși urmează soarta lumii”, dar nu dintr-o lege oarbă a firii, ci dintr-o legătură rânduită. Omul fusese pus mijlocitor: Sf. Maxim (Ambigua 41) arată că avea chemarea de a uni treptat ceea ce Facerea despărțise — paradisul și lumea locuită, cerul și pământul, cele simțite și cele gândite, făptura și Dumnezeul necreat. Mijlocitorul care cade trage după sine ceea ce trebuia să ridice. De aceea „blestemat este pământul pentru tine” (Fac. 3, 17) și de aceea făptura a fost supusă deșertăciunii „nu de bunăvoie, ci pentru cel ce a supus-o, întru nădejde” (Rom. 8, 20): Gură de Aur înțelege că a fost supusă pentru om și odată cu omul.
Ceea ce s-a moștenit de la Adam este însă moartea și stricăciunea (Rom. 5, 12), nu vina; „Dumnezeu n-a făcut moartea” (Înț. 1, 13). Trupul este muritor, nu rău, și această deosebire poartă tot ce urmează în judecata sufletului cu trupul. Platon, în Phaidon, vedea în trup un mormânt (sōma–sēma) din care sufletul se cuvine să scape; Apostolul răspunde că așteptarea creștinului nu este scăparea din trup, ci „răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Sufletul va putea să-și acuze trupul, dar textul a statornicit mai întâi că amândoi stau sub aceeași sentință și așteaptă aceeași mântuire.
Rodul care părea bun
Cantemir spune și pricina: omul „s-a lăsat amăgit de frumusețea fructului”. Septuaginta numește trei laturi ale rodului: bun la mâncare, plăcut ochilor, de dorit pentru a dobândi priceperea (Fac. 3, 6). Pomul nu era rău, căci tot ce făcuse Dumnezeu era „foarte bun” (Fac. 1, 31); răul n-a stat în rod, ci în felul și în vremea luării lui, în tropos, ar spune Sf. Maxim, nu în logos: dorința s-a mutat de la Dăruitor la dar, de la cele gândite la cele simțite. Aristotel spunea, în Etica nicomahică (III, 4), că obiectul voinței este binele aparent; Facerea 3, 6 este istoria acestei teze, cu verbele puse în rânduială: a văzut, a luat, a mâncat, a dat. Este aceeași scară pe care o descrie Iacov (1, 14–15) — pofta zămislește păcatul, păcatul rodește moartea — și pe care Evagrie o va numi gând, încuviințare, patimă. Psihologia de azi îi spune pe nume mai sec: euristica afectului (Slovic), sentimentul că un lucru este bun vine înaintea analizei și îi ține locul.
Cele trei laturi ale rodului sunt cele pe care Părinții le-au recunoscut în „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I In. 2, 16) și pe care Hristos le-a întâlnit în pustie și le-a răsturnat pe rând (Lc. 4, 1–13): pâinea din piatră, împărățiile lumii, aripa templului. Ce a pierdut întâiul Adam prin poftă, al doilea a câștigat prin înfrânare.
„Atunci îndată toate bunătățile lumii au devenit nestatornice și nefolositoare omului.” Bunătățile n-au pierdut nimic din ele; s-a schimbat legătura omului cu ele. Din mijloace ale comuniunii, ținute în mâna Dăruitorului, au devenit stăpâniri, adică lucruri pe care mâna trebuie să le apuce și să nu le mai lase. Or ce se apucă se pierde: „gol a ieșit și gol se va duce”. Gol, de altfel, și la început: după cădere ei „au cunoscut că sunt goi” (Fac. 3, 7); golul de la mormânt este același gol, văzut până la capăt.
Cercetările despre teama de moarte (teoria managementului terorii: Greenberg, Solomon, Pyszczynski) arată că amintirea morții îl împinge pe om, de cele mai multe ori, nu spre lepădare, ci spre agonisire; Kasser și Sheldon (2000) au observat că participanții aduși să-și gândească moartea își închipuiau pentru viitor venituri și consum mai mari. Ecleziastul rostește faptul; inima, pusă față în față cu el, îl neagă adunând. Ceea ce nu încape în mână poate totuși încăpea în suflet: aceeași Scriptură spune că faptele celor care mor întru Domnul „merg după ei” (Apoc. 14, 13). Osteneala pentru sine rămâne sub pământ; cea făcută în Dumnezeu trece cu omul.
Deșertăciunea de sub soare
Cuvântul ebraic din Ecleziast, hevel, înseamnă abur, suflare; Septuaginta îl redă prin mataiotēs, același cuvânt cu care Apostolul vorbește despre supunerea făpturii (Rom. 8, 20). Deșertăciunea nu este deci nimic, ci ceva real care nu poate fi ținut: o suflare nu se strânge în pumn. Sf. Grigorie de Nyssa, în omiliile la Ecleziast, o citește nu ca dispreț față de făptură, pe care Facerea a numit-o „foarte bună” și a cărei frumusețe îl vestește pe Făcător (Înț. 13, 5), ci ca judecată asupra inimii care ia trecătorul drept țintă. Nu lucrurile sunt goale; goală este măsura pe care li se cere să o umple.
Cartea nu spune doar „toate sunt deșertăciune”, ci repetă, de peste douăzeci de ori, „sub soare”: osteneala de sub soare, viața de sub soare. Camus a făcut din această închidere o postură eroică — trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit; Ecleziastul nu rămâne în ea, ci încheie cu „teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui” (12, 13). Viața de sub soare este deșartă; viața sub Soarele dreptății (Mal. 4, 2) nu se mai măsoară cu aceeași unitate. Psihologia a găsit și ea un chip al acestei deșertăciuni: iluzia de focalizare (Kahneman și colaboratorii, 2006), prin care un lucru pare, cât timp mintea stă asupra lui, mult mai însemnat pentru fericire decât se va dovedi, cum se întâmplă cu venitul. Dorința făgăduiește mai mult decât dă, și nu o dată, ci de fiecare dată.
Mila care ține lumea
„Dacă mai trăiesc oamenii în lume până azi, aceasta se datorează preabogatei mile a lui Dumnezeu.” Sf. Atanasie cel Mare (Despre Întruparea Cuvântului, 3–4) arată că cele făcute din nimic poartă în firea lor înclinarea de a se întoarce în nimic și stau numai prin părtășia la Cuvânt. Evr. 1, 3 spune că Fiul „ține toate cu cuvântul puterii Sale”, iar Col. 1, 17 că „toate printr-Însul se țin”. Persistența lumii nu este un fapt neutru, ci o faptă. Întrebarea lui Leibniz, reluată de Heidegger, de ce există ceva și nu mai degrabă nimic, își află aici răspunsul psalmului: când Dumnezeu își ascunde fața, făpturile se tulbură, li se ia duhul și se întorc în țărâna lor, iar când își deschide mâna, se umplu de bunătate (Ps. 103, 28–29).
Mila aceasta nu este răsplata unei lumi bune. După potop, Dumnezeu hotărăște să nu mai blesteme pământul pentru om tocmai „pentru că cugetul inimii omului este plecat spre rău din tinerețe”, și făgăduiește că, în toate zilele pământului, semănatul și secerișul nu vor înceta (Fac. 8, 21–22). Continuarea lumii se sprijină pe răutatea inimii, nu pe vreun merit al ei: „nu după fărădelegile noastre ne-a făcut nouă” (Ps. 102, 10).
Răbdarea aceasta poate fi însă citită greșit, și Scriptura știe acest lucru. Petru prevede batjocoritori care vor zice că „toate rămân așa de la începutul făpturii” (II Pt. 3, 4), iar Ecleziastul observă că, din pricină că sentința împotriva faptei rele nu se dă degrabă, inima fiilor oamenilor se întărește să facă răul (8, 11). Psihologia cunoaște mecanismul: omul preferă răsplata apropiată celei depărtate, iar o urmare amânată învață slab (Laibson, descontarea hiperbolică); dacă se adaugă și prejudecata normalității, încrederea că lumea de mâine o va semăna pe cea de ieri, amânarea este citită ca impunitate. Răspunsul lui Petru stă în același capitol care făgăduiește cerurile noi: Domnul este îndelung-răbdător față de noi, nevrând ca vreunii să piară (3, 9), iar îndelunga Lui răbdare este mântuire (3, 15). Preabogata milă din text este „bogăția bunătății Lui”, despre care Apostolul întreabă dacă nu cumva este disprețuită de cel ce nu știe că bunătatea lui Dumnezeu îl îndeamnă la pocăință (Rom. 2, 4). Timpul este chipul pe care îl ia mila față de o lume care cade.
Sf. Isaac Sirul spune că păcatele a toată făptura, puse în fața purtării de grijă și a milei lui Dumnezeu, sunt ca un pumn de nisip aruncat în mare. Sub această măsură, lumea nu se mai citește ca o scurgere, ci ca o răbdare.
Același psalm
Cantemir ia ambele citate din același psalm, iar apropierea lor nu este întâmplătoare: Psalmul 102, care îl numește pe om iarbă (v. 15), spune două versete mai jos că mila Domnului este „din veac și până în veac peste cei ce se tem de El” (v. 17). Iarba și mila stau în același psalm; ceea ce trece nu este uitat de Cel ce rămâne. Iar psalmul începe cu o poruncă pe care sufletul și-o dă sieși: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui… și nu uita toate răsplătirile Lui” (v. 1–2).
Judecata sufletului cu trupul pornește, așadar, de la un text în care sufletul, în loc să-și acuze trupul, își cheamă toate cele dinlăuntru la binecuvântare, iar pomenirea trecerii nu se încheie cu jelania, ci cu amintirea binefacerilor. Domnul însuși o spune în același chip: iarba câmpului, „care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor”, Dumnezeu o îmbracă (Mt. 6, 30). Cine știe că lumea trece nu are de ce să o idolatrizeze; cine știe că mila o ține nu are de ce să o disprețuiască; iar cine le știe pe amândouă ajunge la singura atitudine pe care psalmul o numește: binecuvântarea.
