„Dar vigoarea veșnică a vieții este esențialul: ce mai contează «viața veșnică», sau chiar viața?” (Friedrich Nietzsche)
Textul lui Nietzsche
Călătoria în Hades
Și eu am fost în lumea de dedesubt, ca Odiseu, și voi mai fi adesea acolo. Nu numai oi am jertfit, ca să pot sta de vorbă cu câteva suflete de morți, ci nici propriul meu sânge nu mi l-am cruțat. Patru perechi mi-au răspuns la jertfă: Epicur și Montaigne, Goethe și Spinoza, Platon și Rousseau, Pascal și Schopenhauer. Cu ei trebuie să mă împac. Când am rătăcit multă vreme singur, las să mă dovedească ei îndreptățit sau nu; pe ei îi voi asculta, dacă se dovedesc unul pe altul îndreptățiți sau nu. În tot ce spun, încheii sau gândesc pentru mine și pentru alții, îmi țintuiesc ochii asupra acestor opt și văd ochii lor țintuiți asupra mei. Să mă ierte cei vii dacă îi privesc uneori ca pe niște umbre, atât de palide și nervoase, atât de neliniștite și, vai!, atât de lacome de viață. Cei opt, dimpotrivă, mi se par atât de vii încât simt că nici acum, după moartea lor, nu s-ar putea sătura vreodată de viață. Dar vigoarea veșnică a vieții este esențialul: ce mai contează „viața veșnică”, sau chiar viața?
(traducere proprie, după versiunea engleză)
Sângele care dă glas umbrelor
În cartea a unsprezecea a Odiseei, eroul sapă o groapă, varsă în ea sângele jertfelor, iar umbrele morților vin să-l bea, pentru că fără sânge nu pot vorbi. Moartea homerică este o sărăcie: Ahile, întrebat de Odiseu, spune că ar sluji mai degrabă ca argat pe pământ decât să domnească peste toți morții. Umbra e o ființă fără minte și fără glas, care trăiește doar din ce îi dă cel viu.
Nietzsche duce imaginea mai departe: nu numai oi, ci nici propriul sânge nu și-a cruțat. Este o mărturisire care merită luată în serios, pentru că spune prețul adevăratei întâlniri cu gândirea celor dispăruți: citind pe cineva cu adevărat, îți dai din viața ta ca el să vorbească. Dar tocmai aici se vede deosebirea față de Biserică. Sfinții nu cer sângele nostru ca să vorbească; ei sunt „un nor de martori” (Evr. 12, 1) și ne dau din plinătatea lui Hristos rugăciunea lor, nu ne-o cer pe a noastră. Pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, căci toți sunt vii pentru El” (Lc. 20, 38).
De aceea Scriptura oprește necromanția (Deut. 18, 10-12; 1 Regi 28), nu pentru că cei adormiți ar fi nimic, ci pentru că omul caută să silească morții să vorbească, în loc să asculte pe Cel Viu. Dialogul cu cărțile celor dispăruți nu este necromanție; Părinții au citit pe elini toată viața. Întrebarea este alta: ce așteptăm de la ei?
Tribunalul pe care l-a ales cel judecat
Patru perechi, fiecare pare să țină două răspunsuri la aceeași întrebare: cum se trăiește în fața morții și a suferinței? Epicur și Montaigne răspund prin seninătate, Goethe și Spinoza prin plenitudinea firii, Platon și Rousseau prin ideal și prin natural, Pascal și Schopenhauer prin mizeria omului. Aceasta este lectura mea, nu a lui Nietzsche; el spune doar că vrea să-i asculte unii pe alții.
Psihologul Hubert Hermans a descris eul ca pe un „sine dialogal”: o mulțime de poziții-eu, fiecare cu vocea ei, care vorbesc între ele în interior. Gândirea nu e un monolog, ci un parlament, iar un om sănătos este cel în care vocile pot cu adevărat să se contrazică. Nietzsche știe asta: nu vrea să fie dovedit îndreptățit de un singur martor, ci de doi care se judecă între ei. Totuși, juriul este ales de cel judecat. Cel care a ales perechile a ales și întrebarea, iar psihologia cunoaște bine tendința, descrisă de Peter Wason încă din 1960, de a căuta vocile care ne dau dreptate. Cu cât mintea e mai ageră, cu atât mai ușor își găsește, printre morți, martori.
Părinții răspund prin altceva decât prin inteligență. Scriptura spune: „Nu te sprijini pe înțelepciunea ta” (Pilde 3, 5), iar „calea nebunului e dreaptă în ochii lui, dar cel înțelept ascultă sfat” (Pilde 12, 15). În Pateric, când Avva Antonie este întrebat ce virtute păzește de cursele vrăjmașului, el vorbește despre discernământ, diakrisis; și adaugă că monahii s-au pierdut nu din lipsă de osteneală, ci din lipsă de el. Inteligența fără discernământ are multă vorbă și puțină alegere. Discernământul se naște într-un loc unde cineva are curajul să fie contrazis de un om viu, de un duhovnic, de o comunitate, de un Dumnezeu care nu poate fi invitat la masă după voie.
Umbrele cu viață și viii cu umbră
Nietzsche privește viii ca pe niște umbre palide, nervoase, neliniștite și lacome de viață, iar pe cei opt morți îi vede vii. Este în aceasta o jumătate de adevăr pe care Scriptura o știe. Ea cunoaște vii care sunt morți: „Ai nume că trăiești, și ești mort” (Apoc. 3, 1); „voi, cei morți prin greșelile și prin păcatele voastre” (Ef. 2, 1); „lasă morții să-și îngroape morții lor” (Lc. 9, 60). Și cunoaște morți care sunt vii: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25).
Dar criteriul lui Nietzsche este intensitatea, iar criteriul Evangheliei este comuniunea. Mai mult, semnele pe care el le vede la cei vii (nervozitatea, neliniștea, lăcomia de viață) sunt, în limbajul Părinților, semnele patimilor. Evagrie numea apatheia nu insensibilitate, ci libertatea de agitația patimașă, din care se naște dragostea. Lăcomia de viață este tocmai semnul umbrei: foamea care nu se satură, pentru că hrana ei nu este acolo unde o caută. Nietzsche vede boala cu o limpezime rară; dar leacul îl caută la morți ai căror ochi, spune el, sunt țintuiți în ai lui, adică la o oglindă. Cei opt nu pot privi decât ce le dă privirea lui.
„Ce mai contează viața veșnică?”
Nietzsche scoate veșnicia din ecuație: contează vigoarea, nu durata. Părinții ar fi de acord cu o parte: viața veșnică nu este o viață obișnuită prelungită la nesfârșit. Evanghelia o definește altfel: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In. 17, 3). Zoe, nu bios: viața ca participare la Viață, nu ca simplă existență biologică.
Omul modern se teme de veșnicie ca de un plictis nesfârșit, iar Nietzsche îl numește, fără s-o spună, oboseala de viață: ceea ce Părinții numeau acedia, demonul amiezii (Ps. 90, 6), pe care Evagrie și Cassian îl descriu ca pe o greață față de timp, față de loc, față de sine. Iar dorința lui, ca cei opt să nu obosească niciodată de viață, are un răspuns precis în teologia Sfântului Grigorie al Nyssei. În Viața lui Moise, el descrie sufletul care se întinde mereu „spre cele dinainte” (Filip. 3, 13, epektasis): sufletul se sătură fără să se sature, pentru că Dumnezeu este infinit, iar dorința împlinită naște o dorință nouă; adevărata vedere a lui Dumnezeu este nesățioasa dorință de a-L vedea. O viață care nu se poate plictisi nu este o viață mai intensă, ci o viață al cărei Obiect nu se poate epuiza. Orice obiect finit, fie Platon, fie Goethe, se consumă; Cel Infinit nu. Psihologul Mihály Csíkszentmihályi a observat în limbajul lui același lucru: starea de fluență durează numai când provocarea crește odată cu puterea; un scop finit o oprește.
Cel care a coborât mai jos
Nietzsche coboară în Hades cu sângele lui ca să audă glasuri. Dar Evanghelia are altă coborâre: „S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului” (Ef. 4, 9), a propovăduit și duhurilor din temniță (1 Pt. 3, 19; 4, 6), iar iconografia Învierii Îl arată cum îl ia pe Adam de mână și îl scoate. Sângele Său nu dă glas umbrelor, ci le dă viață. Predica Paștilor, citită în noaptea Învierii, spune că iadul s-a amărât când L-a întâmpinat jos: a luat trup și a dat de Dumnezeu, a luat pământ și a întâlnit cerul. De aceea: „Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?” (1 Cor. 15, 55).
Nietzsche a spus altundeva că Dumnezeu a murit. Biserica nu răspunde cu negarea, ci cu Paștile: Cel Fără de moarte a gustat moartea în trupul pe care l-a luat (Dumnezeirea nu pătimește, dar Persoana a pătimit în trup, de aceea cântăm: „Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi”), iar moartea a murit: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”.
Trebuie spus și un lucru cu blândețe. Cea mai omenească frază din text este aceasta: „Când am rătăcit multă vreme singur”. Omul care a coborât des în Hades, ca să nu fie singur, spune adevărul despre o foame la care Biserica are un răspuns: comuniunea sfinților, în care morții sunt vii și nu cer sânge.
Ce se poate lua de la cei opt
Biserica nu se pronunță asupra mântuirii acestor oameni și nici noi nu avem de ce să o facem. Părinții au avut însă o metodă: Sfântul Iustin Martirul vorbea despre „semințele Cuvântului” împrăștiate în gândirea elină, iar Sfântul Vasile cel Mare, în Către tineri, îi învăța să facă precum albina: să ia mierea și să lase restul. Aplicată celor opt, metoda arată astfel:
- Epicur a văzut că frica de moarte tulbură viața și a căutat seninătatea; se oprește la o lume fără Providență, cu plăcerea drept țel și cu sufletul care se risipește.
- Montaigne a văzut valoarea cunoașterii de sine, a măsurii și a îndoielii față de trufia rațiunii; rămâne în resemnare, fără urcuș.
- Goethe a văzut plenitudinea vieții și frumusețea creației; se oprește la plenitudine ca scop, fără Creator personal.
- Spinoza a văzut libertatea de patimi prin cunoaștere și dragostea de Dumnezeu; îl identifică pe Dumnezeu cu natura, iar Biserica deosebește necreatul de creat.
- Platon a văzut urcușul spre Bine și nemurirea sufletului; se oprește la sufletul preexistent și la trupul disprețuit, pe când Biserica așteaptă învierea trupului.
- Rousseau a văzut bunătatea firii și falsitatea vieții sociale; nu vede rana voinței, înclinată spre rău.
- Pascal a văzut mărirea și mizeria omului, Dumnezeul lui Avraam și nu al filosofilor; rigorismul lui jansenist asupra harului nu este învățătura Răsăritului.
- Schopenhauer a văzut suferința ca temelie, mila și frumusețea ascetilor; înțelege renunțarea ca stingere, nu ca iubire, deci asceza fără Persoană.
Fiecare a văzut o jumătate din adevăr, iar jumătatea aceea este adevărată. Ce nu a văzut niciunul este Cel care a coborât în acel Hades pe care ei îl descriau cu atâta luciditate.
La capătul coborârii
Odiseu s-a întors din Hades singur, cu vorbele umbrelor. Adam a fost scos de mână. Cine coboară cu sângele lui aude umbre; cine este coborât de Hristos aude Glasul. Iar viața cea veșnică, la care Nietzsche se întreba cu atâta nerăbdare dacă mai contează, nu este o intensitate pe care o susținem, ci o Persoană care ne ține și pe care nu o vom epuiza niciodată.
