Cuvântul fără iscălitură și Numele căruia i se dă slava Nietzsche, Omenesc, prea omenesc — „Numele de pe foaia de titlu”
„Numele de pe foaia de titlu. Astăzi a devenit obicei și aproape datorie ca numele autorului să apară pe carte, iar aceasta este una dintre cauzele principale pentru care cărțile au atât de puțină înrâurire. Dacă sunt bune, ele valorează mai mult decât personalitățile autorilor lor, a căror chintesență sunt. Dar îndată ce autorul se face cunoscut pe foaia de titlu, chintesența, din punctul de vedere al cititorului, se diluează cu elementul personal, cel mai personal dintre toate, iar scopul cărții este zădărnicit. Este ambiția intelectului să nu mai apară ca individual.” Friedrich Nietzsche
Chintesența și amestecul ei
Aforismul pornește de la un fapt mărunt și îl duce până la capăt. Cartea bună este chintesența unui om: ceea ce a rămas din el după ce din viața lui s-a ales ceea ce merita spus. Dar cititorul nu primește chintesența singură; primește și numele, iar numele aduce după sine tot restul: chipul, biografia, simpatia sau aversiunea, partidul, reputația. „Elementul cel mai personal” se amestecă în ceea ce era menit să stea deasupra persoanei, iar scopul cărții, spune Nietzsche, este zădărnicit. Nu este o învinuire adusă persoanei, ci o fizică a atenției: cititorul are o singură atenție, și ce se duce spre autor se scade din ce se duce spre adevăr.
Psihologia confirmă această fizică cu o exactitate neplăcută. Într-un experiment devenit clasic (Geoffrey Cohen, 2003), aceeași politică socială era aprobată sau respinsă după eticheta de partid lipită pe ea, nu după conținut, iar participanții jurau că s-au luat după argumente. Hovland și Weiss (1951) au descris „efectul de adormire” (sleeper effect): un mesaj primit dintr-o sursă disprețuită câștigă în putere pe măsură ce sursa se uită, adică lucrul spus se desprinde de numele celui ce l-a spus doar cu ajutorul timpului. Foucault (1969) a arătat că numele autorului nu este un simplu nume propriu, ci o funcție: clasifică, limitează, garantează; în Evul Mediu, textele științifice cereau numele ca pe o chezășie, în timp ce cele literare circulau anonime, până când raportul s-a răsturnat. Barthes a proclamat în 1967 „moartea autorului” ca pe o victorie a cititorului; aforismul numise, cu aproape un secol mai devreme, același lucru ca pe o ascetică a intelectului: nu moartea autorului, ci „ambiția” intelectului de a nu mai apărea ca individual.
Prima foaie de titlu din istorie
Prima foaie de titlu a istoriei se află în Facere: „Veniți să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să ajungă până la cer, și să ne facem nume” (Fac 11:4). Cărămidă după cărămidă, ținta zidirii este numele, iar urmarea este încurcarea limbilor, adică exact ceea ce face amestecul personal cu cuvântul: când numele este miza, cuvintele încetează să se mai înțeleagă. Lui Avraam i se spune altfel: „Voi face mare numele tău” (Fac 12:2), numele dat, nu făcut. Între cele două texte stă toată deosebirea dintre iscălitură și botez. „Eu sunt Domnul, acesta este numele Meu; slava Mea n-o voi da altuia” (Is 42:8): cine își pune numele pe lucrare ia pentru sine o slavă care nu-i aparține; de aceea Psalmul cere printr-o dublă ștergere: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Ps 113:9). Iar Mântuitorul pune întrebarea în fața căreia orice autor rămâne fără răspuns: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutați?” (In 5:44). Credința, adică primirea adevărului, devine cu neputință într-o economie a slavei reciproce; asta este, la nivelul sufletului, diluarea de care vorbește aforismul.
Părinții au văzut mecanismul din interior. Evagrie arată că gândul slavei deșarte este cel mai subtil dintre toate, că se strecoară tocmai în cei ce lucrează virtutea și îi îndeamnă să-și facă ostenelile cunoscute și să vâneze lauda oamenilor; iar nevoia lui de martor este atât de adâncă, încât el stă în ordinea gândurilor înaintea mândriei: mândria se poate lipsi de public, slava deșartă nu. Foaia de titlu este martorul instituționalizat, publicul pus în pagină. Psihologia motivației adaugă un detaliu: în studiul lui Lepper, Greene și Nisbett (1973), copiii care desenau din plăcere și au primit apoi o recompensă anunțată au desenat mai puțin după aceea, ca și cum răsplata ar fi mutat sensul faptei din faptă în plată. Numele de pe copertă este cea mai fină dintre plăți: ceea ce se făcea pentru lucru începe să se facă pentru semnătură, și numai rânduiala din Pilde rămâne în picioare: „Să te laude altul, nu gura ta; un străin, nu buzele tale” (Pilde 27:2).
Mărturii care nu s-au iscălit
Biserica a scris mult timp fără să se iscălească, iar Scriptura însăși ține această rânduială. Epistola către Evrei nu poartă numele autorului ei, iar Origen, în cuvântul păstrat de Eusebiu, spune că cine a scris-o numai Dumnezeu știe. Evangheliile nu au în text nicio semnătură; titlurile „după Matei”, „după Marcu” le-a pus Biserica spre a mărturisi izvorul, nu spre a face reclamă mâinii, iar ucenicul pe care-l iubea Iisus rămâne în a patra Evanghelie fără nume. În Pateric, cuvântul cel mai greu începe adesea cu „un frate a întrebat pe un bătrân”, frate fără nume și bătrân fără nume; iar iconarul „scrie” icoana, nu o „pictează”, și își lasă mâna, de cele mai multe ori nenumită, în umbra Chipului. Sfântul Ioan Botezătorul este înfățișarea întreagă a acestei rânduieli: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie” (In 1:23); glasul este tocmai ceea ce dispare în Cuvânt, iar „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3:30) este tot canonul scriitorului.
Corintul arată ce se întâmplă când elementul personal se amestecă în chintesență: „Eu sunt al lui Pavel”, „Eu, al lui Apolo”, „Eu, al lui Chefa” (1 Cor 1:12). Numele a făcut din cuvânt partidă, iar Apostolul răspunde nu cu o apărare a sa, ci cu o dezbrăcare: „Ce este Pavel? Și ce este Apolo? Slujitori… Nici cel ce sădește nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel ce face să crească” (1 Cor 3:5-7). Însuși Domnul zice: „Învățătura Mea nu este a Mea” (In 7:16), și „cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine” (In 14:10). Aici se cere o precizare dogmatică, pentru că vorba poate fi trasă în două ape greșite: nu este o dizolvare a Fiului în Tatăl, căci Sabelie a învățat că Persoanele sunt măști care se schimbă, și Biserica a respins aceasta; nu este nici o subordonare a Fiului față de Tatăl, căci Arie a încercat-o, și Biserica a respins-o și pe aceasta. Este mărturia unei singure firi și a unei singure voințe în Persoane care rămân deosebite. „Nu este al Meu” nu desființează Persoana: o descoperă ca fiind toată în comuniune.
Filosofia păgână a avut și ea presimțirea. Heraclit: „Ascultând nu de mine, ci de Logos, este înțelept a recunoaște că toate sunt una” (fr. B 50). Platon spune în Scrisoarea a VII-a (341c) că nu există și nu va exista scriere a lui despre lucrurile cele mari, iar în a II-a, a cărei autenticitate se discută, că ceea ce circulă sub numele său aparține unui Socrate devenit tânăr și frumos. Kierkegaard și-a semnat cărțile cu pseudonime, Johannes Climacus, Anti-Climacus, ca nimeni să nu se oprească la omul din spatele lor, și a adăugat o „ultimă declarație” în care arăta că nu este al lui niciun cuvânt din ele. Pascal observă că cine zice „cartea mea” ar face mai bine să zică „cartea noastră”, de vreme ce în ea este mai mult din binele altora decât al lui. Iar Avva Macarie dă lecției fața cea mai aspră: fratele trimis la morminte să înjure morții și apoi să-i laude, întors a doua oară tot cu vestea că nu au răspuns nimic, află că așa trebuie să fie cel ce vrea să se mântuiască: mort față de laudă și față de ocară.
Hotarul aforismului: individ, persoană și Numele dat
Aici aforismul își găsește și măsura, și hotarul. „Ambiția intelectului de a nu mai apărea ca individual” este pe jumătate o ambiție ortodoxă: dacă prin „individual” se înțelege eul care se afirmă prin opoziție, care își face nume, care se dilată în fiecare propoziție, da, acesta trebuie să dispară din pagină, și nu numai din pagină. Dar chintesența nu este în ortodoxie o esență fără chip, în care persoana s-ar topi ca o picătură, cum ar vrea o gândire de la Plotin încoace, și nici adevărul nu este o idee impersonală: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14:6). Chintesența cărților bune este, în cele din urmă, o Persoană, și de aceea mișcarea dreaptă nu duce de la persoană la impersonal, ci de la individ la persoană. Vladimir Lossky, apoi Ioannis Zizioulas, au deosebit cele două: individul este o parte a naturii comune și se afirmă despărțindu-se; persoana se afirmă dăruindu-se și este ea însăși numai în comuniune, hypostasis ca ek-stasis, ieșire din sine. Apostolul își iscălește epistolele așa: „Pavel, rob al lui Iisus Hristos” (Rom 1:1); numele apare pe foaia de titlu ca o dezbrăcare.
A doua nuanță privește chiar nevoia numelui. Platon o știa: cuvântul scris, spune Fedru(275e), se rostogolește peste tot și nu se poate apăra singur, având nevoie de tatăl lui. Biserica i-a numit pe cei mai mari dintre scriitorii ei „Părinți”, nu pentru strălucire, ci pentru că în spatele cuvântului stă o viață care îl garantează, iar o vorbă din Pateric spune scurt: „Dă sânge și primește Duh.” Numele Părintelui nu este marcă, ci mărturie (martyria), și tot așa trebuie înțeles Foucault: numele-chezășie al textului medieval este, în Biserică, chezășia unei vieți care îndreptățește cuvântul. Aforismul are dreptate acolo unde numele cere atenție pentru cel ce vorbește; nu mai are dreptate acolo unde numele trimite la martorul care a plătit.
Ironia aforismului este că s-a împlinit asupra celui ce l-a scris: puține opere sunt citite atât de mult prin biografia autorului și atât de puțin prin ele însele ca ale lui Nietzsche, iar Ecce Homo, cu capitolele „De ce sunt atât de înțelept” și „De ce scriu cărți atât de bune”, este foaia de titlu ridicată la rang de operă. Omul care a văzut cel mai limpede otrava numelui n-a știut să o ocolească; iar aceasta nu este o ocară, ci dovada că nicio ascetică a intelectului nu ajunge, fiindcă ceea ce trebuie să moară nu este numele, ci pofta de nume.
Dumnezeu nu șterge numele; îl mută. „Te-am chemat pe nume; al Meu ești” (Is 43:1). „Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10:20). „Celui ce biruiește îi voi da o piatră albă, și pe piatră un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel ce-l primește” (Apoc 2:17). Psihologia n-a găsit pentru această dublă nevoie a sufletului o formulă mai bună decât a lui Winnicott: bucuria de a fi ascuns și dezastrul de a nu fi găsit. Sufletul are nevoie să fie ascuns de oameni și găsit de Cineva; iar foaia de titlu dă oamenilor ceea ce se cuvine numai Aceluia.
Fără iscălitură, dar nu fără ispită
Cel ce scrie nu are altă lucrare decât a semănătorului: „Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ, și doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânța încolțește și crește, fără să știe el cum” (Mc 4:26-27). „Unul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră” (In 4:37); „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Cor 3:6). Psihologia a numit „flux” (Csikszentmihalyi) starea de lucru deplin, în care conștiința de sine dispare în ceea ce se face; foaia de titlu readuce eul în cameră: face din lucrul dăruit o lucrare „a mea”, iar din cititor, un judecător. „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt 6:3), iar „intră în cămara ta” (Mt 6:6) este, printre altele, o regulă de editare.
Dar anonimatul nu este un adăpost. Evagrie spune că slava deșartă se strecoară în cei ce lucrează virtutea, iar Scara, în treapta a douăzeci și doua, descrie ghimpele care nu iartă: postește, și se mândrește; își slăbește postul ca să ascundă, și se mândrește cu înțelepciunea ascunderii; se îmbracă bine, și e biruit; se îmbracă sărăcăcios, și iar e biruit; vorbește, și e biruit; tace, și iar e biruit; oricum ar fi întors, ghimpele rămâne cu vârful în sus. Cine nu-și pune numele poate ajunge să fie cunoscut tocmai pentru că nu și-l pune, iar tăcerea se poate preface în cea mai rafinată iscălitură. Leacul nu este nici semnătura, nici ștergerea ei, ci ceea ce Avva Macarie arată la morminte și Mântuitorul în Evanghelie: „Când veți face toate cele poruncite vouă, ziceți: Slugi netrebnice suntem” (Lc 17:10), adică a lăsa lucrul să-și urmeze drumul, fără a mai cere socoteală cui i s-a datorat.
Singura foaie de titlu în care numele nu diluează nimic este cea pe care numele nu-l scrie cel pomenit: „numele lor sunt în Cartea Vieții” (Filip 4:3). Până atunci, cartea bună se poate înfățișa fără nume, sau cu un nume care știe că nu-i aparține, și se poate încheia cum se încheie Psalmul, cu o dublă lepădare și o singură slavă: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă, pentru mila Ta și pentru adevărul Tău” (Ps 113:9).
