„Iar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.” (Matei 6:15)
Două cuvinte care nu sunt unul
Omul de azi spune „scuze”. Rar mai spune „iartă-mă”. Pare o schimbare de vocabular, dar este o schimbare de poziție. A scuza vine din latinescul ex causa: a te scoate din cauză, din vină. Cine spune „scuze” se mută singur din boxa acuzaților în tribuna martorilor: n-am vrut, n-am știut, așa m-am născut, dacă te-ai simțit rănit. Sentința o dă el, în favoarea lui, și îi mai cere celuilalt doar încuviințarea. „Iartă-mă”, dimpotrivă, își pune capul pe butuc și lasă sentința în mâna celuilalt. Chiar cuvântul românesc spune ceva: a ierta vine din latinescul libertare, a elibera. Iertarea nu șterge fapta, ci desface legătura.
Psihologia a descris de mult mecanismul scuzei. Disonanța cognitivă (Festinger): mintea nu suportă să fie și bună, și vinovată, așa că rescrie faptele. Eroarea fundamentală de atribuire: pe mine mă judec după intenții, pe celălalt după fapte. Decalajul de magnitudine (Baumeister): cel ce rănește micșorează fapta, cel rănit o mărește, iar amândoi sunt sinceri. Avva Dorotheos din Gaza are un nume pentru toată această mașinărie: îndreptățirea de sine, rădăcina oricărei certe. Scuza este îndreptățirea de sine în haină de politețe.
Datoria care nu se mai poate plăti
În parabola datornicului nemilostiv (Matei 18:23-35), unui om i se iartă zece mii de talanți, iar el strânge de gât pe cel ce-i datorează o sută de dinari. Primul datorează de peste șase sute de mii de ori mai mult. Nu s-a lăsat schimbat de iertarea primită, așa că ea a rămas pe dinafară, ca o haină neîmbrăcată.
Iertarea nu este uitare, pentru că memoria nu se șterge la comandă. Nu este nici a spune că răul nu e rău, nici o căldură a simțirii. Este o hotărâre: rup chitanța. Simțirea vine după, uneori mult după. Sfântul Ioan Scărarul numește pomenirea răului rodul mâniei, păstrătoarea păcatelor, otrava sufletului, și spune că cel ce se roagă ținând-o în sine seamănă în mare.
Mai trebuie făcută o deosebire. Iertarea o pot da singur, chiar nerugat, cum a dat-o Hristos de pe cruce. Împăcarea cere doi, adică pocăința celuilalt (Luca 17:3-4). Iertarea mă eliberează de el, iar împăcarea îl primește înapoi. Dar cine nu iartă nu poate nici măcar aștepta împăcarea.
Iubirea care nu încape lângă ură
Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:8), iar noi, tinzând spre asemănare, nu avem alt drum. Iubirea nu are ocolișuri: cine nu iubește pe fratele pe care-l vede nu poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede (1 Ioan 4:20), iar cine urăște pe fratele său este ucigaș (1 Ioan 3:15). Hristos pune ordinea limpede: lasă darul înaintea altarului și mergi întâi să te împaci (Matei 5:23-24).
Rugăciunea fără iertare este vorbă în vânt. Postul fără iertare este dietă evlavioasă. Părinții spun că demonii nu mănâncă și nu dorm și totuși nu se mântuiesc, fiindcă le lipsesc smerenia și iubirea. Postul trupului fără postul pomenirii răului nu ne face mai aproape de Hristos, ci mai aproape de ei.
Se povestește în Pateric că un frate a păcătuit și soborul bătrânilor l-a scos din biserică. Avva Visarion s-a sculat și a ieșit odată cu el, zicând: „Și eu sunt păcătos.” Cine iartă astfel nu coboară la păcătos, ci recunoaște că stă pe același pământ cu el.
Cel mai aproape: soțul, soția
Aici se hotărăște totul, pentru că rana cere apropiere. Un străin nu mă poate lovi acolo unde mă lovește cel care știe unde sunt rănile. Cei doi își datorează unul altuia în fiecare zi sute de dinari mărunți, iar casa nu se prăbușește din păcate mari, ci din iertările nedate înainte de apusul soarelui (Efeseni 4:26).
Gottman a numit patru „călăreți” ai destrămării unui cuplu: critica, disprețul, apărarea și zidul tăcerii. Disprețul este cel mai sigur prevestitor. Să observăm că apărarea, adică scuza, este unul dintre ei. Ce a văzut psihologia prin observație, Părinții au spus prin pocăință: cine se apără nu se mai apropie.
Se povestește despre doi bătrâni care trăiau împreună și nu se certaseră niciodată. Unul a zis: „Hai să ne certăm și noi o dată, ca oamenii.” Celălalt: „Nu știu cum.” Atunci a pus o cărămidă între ei: „Asta e a mea.” „Da, a ta.” „Nu, a mea.” „Atunci ia-o.” Și n-au mai putut să se certe. Cearta se naște dintr-un singur cuvânt, „al meu”.
Căsnicia este o mănăstire de doi, iar în ea cel dintâi care cere iertare nu este cel slab, ci cel sănătos. Cine așteaptă să ceară celălalt întâi a pus mândria arbitru între ei.
Cercurile care se lărgesc
După soți vin rudele, cu rana moștenită și veche. Apoi vecinul, cu gardul. Colegul, cu recunoașterea și slava. Străinul din trafic și de pe ecran, față de care disprețul e ieftin, fiindcă n-are chip. La urmă vine dușmanul, pentru care Hristos a poruncit rugăciunea (Matei 5:44). Sirah spune: „Iartă nedreptatea aproapelui tău și atunci, când te vei ruga, păcatele tale se vor ierta” (28:2).
Cercurile nu se pot sări. Cine iartă „omenirea” și nu iartă pe soția sa iubește o idee, nu un om, și se amăgește.
Rădăcina: tronul de pe care nu vrei să cobori
De ce nu iertăm? Aristotel definește mânia ca dorința de răzbunare pentru o disprețuire socotită a fi fost. Contează acel „socotită”, pentru că jignirea nu lovește doar trupul, ci chipul pe care mi l-am făcut despre mine. Psihologia modernă (Kohut) o numește rană narcisică. Sfântul Maxim Mărturisitorul i-ar spune iubire de sine (filautia), mama patimilor, iar Evagrie ar adăuga că pomenirea răului este doar mânia învechită, hrănită de slava deșartă.
Cine nu iartă ocupă tronul Judecătorului. „Unul este Dătătorul de lege și Judecătorul” (Iacov 4:12), iar „tu cine ești, care judeci pe sluga altuia?” (Romani 14:4). Mai e și un câștig ascuns: rana devine identitate, iar „eu, cel nedreptățit” devine capital, adică slavă în haină de victimă. Nietzsche a văzut bine această ruginire, ressentimentul omului care nu poate uita și ale cărui răspunsuri țin loc de fapte. A greșit însă leacul. Nu uitarea tare vindecă, ci Crucea.
Hannah Arendt arată că iertarea este singura faptă care desface ireversibilul: răzbunarea înlănțuie reacție după reacție, iar iertarea este singura începere nouă, nelegată de ce a fost înainte. Cercetarea despre ruminație adaugă un fapt sec: cine își derulează ofensa nu se apără de ea, ci o ține vie.
Leacul stă în privirea întoarsă. Nu ierți fiindcă ești bun, ci fiindcă ești iertat. Cine și-a văzut cei zece mii de talanți nu mai are timp să numere cei o sută de dinari ai altuia.
Iertarea nu este ieftină
Iertarea nu este ușurința cu care răul e lăsat să treacă. Hristos a numit păcatul păcat: „Mergi și de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:11). Iertarea este fără răzbunare, dar nu fără prudență. Cine a fost lovit nu este obligat să rămână lângă mâna care lovește, ci doar să nu o blesteme.
Crucea
„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:34). Nimeni nu ceruse nimic. Sub Cruce nu s-a rostit niciun „scuze”, iar iertarea a venit înaintea cererii: „Când eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Iubirea este iertarea ajunsă la fapte, iar iertarea este iubirea ajunsă la rană.
Întrebat-a un frate pe un bătrân: „Părinte, postesc, mă rog și citesc, și totuși sunt mort înlăuntru. Pentru ce?”
Bătrânul a zis: „Pe cine nu ai iertat?”
„Pe nimeni, părinte. Nu țin supărare pe nimeni.”
„Și cui i-ai cerut iertare săptămâna aceasta?”
Fratele a tăcut.
Atunci bătrânul a zis: „Dreptatea ta e plină ochi, unde să încapă Hristos?”
