Nietzsche, Omenesc, prea omenesc — „Gradele călătorilor”
Gradele călătorilor. Printre călători putem deosebi cinci trepte. Prima și cea mai de jos este a celor care călătoresc și sunt priviți — ei sunt, de fapt, purtați de colo-colo și sunt, ca să zicem așa, orbi. Urmează cei care văd cu adevărat lumea. A treia treaptă o alcătuiesc cei care trăiesc în ei înșiși urmările a ceea ce au văzut. A patra, cei care țes ceea ce au trăit în propria viață și îl poartă cu ei de-atunci înainte. În sfârșit, sunt unii oameni de cea mai mare tărie care, de îndată ce se întorc acasă, trebuie în chip neapărat să lucreze, în viața și în faptele lor, tot ce au văzut, au trăit și au încorporat în ei. Asemenea acestor cinci feluri de călători, întreaga omenire străbate pelerinajul vieții: cei de jos, ca simpli pasivi; cei de sus, ca aceia care lucrează și își trăiesc viața fără a păstra nicio rămășiță de experiență neîmplinită înăuntru. — Nietzsche
Un pelerinaj fără pelerin
Gândul lui Nietzsche e frumos și, ca multe gânduri frumoase ale lui, e bolnav de o singură lipsă: nu spune încotro se merge. Scara lui are cinci trepte, dar nu are acoperiș. Ultimul călător „își lucrează” experiența, dar nu aflăm ce anume a adus acasă, nici cui i-a închinat-o. Pelerinajul lui e o drumeție în care contează doar cât de adânc te lași schimbat, nu și de cine.
Părinții ar fi recunoscut scara pe loc, fiindcă ei înșiși au urcat-o, doar că au pus-o într-un loc. Pentru ei, drumul nu e „viața”, în general, ci ieșirea lui Avraam din ținutul său, „către țara pe care Eu ți-o voi arăta” (Facere 12:1). Avraam pornește fără hartă. Ascultarea e hartă, iar glasul care cheamă e ținta. Aici stă diferența de fond: la Nietzsche călătorul se măsoară pe sine prin ce vede; la Părinți, prin Cel pe Care îl caută.
Treapta întâi: cel care este purtat
Primul călător nu călătorește, ci este transportat. Are bagaje, bilete, fotografii; nu are priviri. Hristos îl cunoaște bine: „Având ochi, nu vedeți, și având urechi, nu auziți” (Marcu 8:18). Nu e un om rău; e un om adormit pe drum. Poate ajunge în Ierusalim și nu vede decât piatra, poate sta la Sfântul Mormânt și nu simte decât coada de la intrare.
Există un tip de credincios care e tot așa: a fost la toate slujbele, la toate mănăstirile, a sărutat toate icoanele, și a rămas neatins. A „făcut” pelerinajul cum se face un tur. Sfântul Ioan Scărarul ar spune că a mutat trupul, dar sufletul a rămas acasă, la aceleași patimi, cu aceleași gânduri, în aceeași pantofi.
Treapta a doua: cel care vede
Cel de-al doilea vede. Mare lucru, și rar. Să vezi lumea așa cum este, cu bunul și cu ruinul ei, e începutul înțelepciunii. Dar vederea singură e încă numai privire. Duhovnicește vorbind, e treapta celui care a învățat să observe: vede cum cade frunza, cum moare omul, cum trece vremea, și rămâne uimit.
Înțelepciunea lui Solomon se oprește adesea aici: „Am văzut toate câte se fac sub soare, și iată, toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Eclesiastul 1:14). E o vedere adevărată, dar nerăscumpărată încă. Vede deșertul și nu vede Izvorul.
Treapta a treia: cel care simte urmările
Al treilea nu se mai oprește la ce a văzut: îi simte greutatea. Ce a văzut nu-l mai lasă în pace. Seara, în pat, îi vin în minte chipuri, cuvinte, nedreptăți, frumuseți. Aceasta e treapta mustrării de cuget, a „înțepării inimii” de care vorbesc Părinții: „Și auzind ei, s-au umilit cu inima” (Fapte 2:37).
Aici e un prag primejdios, și Nietzsche nu l-a numit. Cine simte urmările și se oprește aici poate fi răsfățat de propriile sale trăiri: se îndulcește de emoție, de melancolie, de „profunzime”. Părintele pustiei îl numește pe acesta plângăcios fără pocăință. Simte mult și nu schimbă nimic. Emoția nelucrată e o formă fină de lene.
Treapta a patra: cel care împletește
Cel de-al patrulea „țese” ce a trăit în propria viață. Ce a văzut devine fire în pânza lui: nu mai e amintire, ci fibră. Îl recunoști după felul în care vorbește, tace, se uită la oameni. Poartă cu el, nevăzut, tot drumul.
Aceasta e treapta deprinderii (hexis) de care vorbesc Părinții: virtutea nu e un act, ci o a doua natură, câștigată cu osteneală. „Ce a văzut” a încetat să mai fie ceva în afara lui. Dar încă nu e totul.
Treapta a cincea: cel care nu mai are rămășiță
Cel de pe urmă, spune Nietzsche, se întoarce acasă și trebuie să își dea drumul: să lucreze în viață și în faptele sale tot ce a încorporat, fără să rețină nimic înăuntru. Aici filosoful ajunge, fără să știe, la poarta Evangheliei: „Fiți făcători ai cuvântului, iar nu numai ascultători, amăgindu-vă pe voi înșivă” (Iacov 1:22). Apostolul Iacov a spus-o în douăsprezece cuvinte.
Dar aici trebuie pus un semn de întrebare pe care Nietzsche nu și l-ar fi pus: cine este cel care își „trăiește fără rămășiță” experiența? Dacă e omul însuși, singur, prin voința lui, tărie „de oameni de cea mai mare tărie”, atunci scara aceasta duce la cel mai fin orgoliu, al celui care a devenit propria sa operă. Părinții cunosc primejdia și o numesc pe nume: slava deșartă a celui desăvârșit. Cel care și-a lucrat toată viața ca pe un monument nu mai are nevoie de nimeni, nici de Dumnezeu.
Treapta a cincea, creștinește, nu e a celui care se dăruiește pe sine lumii, ci a celui care se știe dăruit. Pavel o spune așa: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Aici, „fără rămășiță” înseamnă altceva decât la Nietzsche: nu că omul s-a golit de sine în faptele sale, ci că s-a golit de sine ca să încapă Altul. Rămășița aceea pe care o ascundem toți, ultima oază de „eu”, nu se predă prin forță, ci prin iubire.
A șasea treaptă, pe care nu o numără nimeni
Scara lui Nietzsche are cinci trepte; scara Părinților (Scara Sfântului Ioan are treizeci) se încheie cu o altă ciudățenie: cel mai înalt nu se mai simte pe scară. Avva Antonie a văzut o dată lumea plină de capcane și a întrebat: „Cine va scăpa de ele?” Și i s-a răspuns: „Smerenia.” Cine a ajuns sus și știe că a ajuns, nu a ajuns.
Așa că ultimul călător, cel cu adevărat „de cea mai mare tărie”, e adesea cel mai greu de recunoscut. Nu are aer de pelerin, nu povestește drumul, nu arată poze. S-a întors acasă și spală vasele. Cu aceeași față cu care a plecat, și cu totul alt chip înăuntru.
Și noi, pe care treaptă?
Ceea ce face fraza lui Nietzsche pe cât de frumoasă, pe atât de neliniștitoare e ultima ei propoziție: „întreaga omenire străbate pelerinajul vieții” pe aceste cinci trepte. Nu doar călătorii cu valiza: toți. Fiecare zi e un mic drum. Fiecare om întâlnit e un loc nou. Putem trece prin el ca primul (purtați, orbi), ca al doilea (privind), ca al treilea (zguduiți și neschimbați), ca al patrulea (formați), sau ca al cincilea (făcători).
Iar Providența nu ne duce la întâmplare prin locuri: nu există „călătorie fără rost”, ci numai ochi fără rost. Ce vedem azi ni s-a dat să vedem. Ce nu lucrăm azi, mâine va cere osteneală dublă.
Apoftegmă
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, am fost în trei mănăstiri și la patru sfinți bătrâni. Cum se face că tot nu m-am schimbat?” Bătrânul i-a răspuns: „Fiule, tu ai fost la ei. Dar ei au fost vreodată în tine?” Și fratele a tăcut.
Iar bătrânul a adăugat: „Nu număra câte locuri ai văzut. Numără câte ai lăsat să te vadă.”
