What’s the most underrated movie you’ve ever watched?
“Your eyes saw me while I was yet unformed, and in Your book all shall be written.” — Psalm 138:16 (LXX)
The daily prompt: “What’s the most underrated movie you’ve ever watched?”
The Film Nobody Praises
The question asks for a title, and the truest answer is not a title. The most underrated film is the one that unfolds every day without applause, without critics and without a poster: the life of the ordinary person, with its frames of bread, work, sleep and waiting. It is underrated not because it is weak, but because those who play in it do not suspect that they are in a film at all.
Yet this film does not begin with us and does not end with us. It begins before birth, in those who came before; it passes through the love of parents as through a frame in which a new light is kindled, a human being; and that being will never be put out again. What follows tries to give this intuition an order, so that it does not remain poetry: a film, but not an illusion; a story, but not a fatal script; a screen, but not a cave.
The Beginning Before the Beginning
The psalmist says that God’s eyes saw him “unformed” and that all are written in His book (Ps. 138:16). Paul adds that we were chosen in Christ “before the foundation of the world” (Eph. 1:4), and God tells the prophet, “Before I formed you in the womb I knew you” (Jer. 1:5). Here dogma sets a boundary: this is not the pre-existence of souls. Origen’s idea was condemned at the Fifth Ecumenical Council (Constantinople, 553). A person was not somewhere before he was; but he was willed and known from eternity in the mind of God, and in time he began through his forebears.
The Gospel genealogies are the oldest “family script” in history, and they are unsettling. Matthew does not list spotless people: he names Tamar, Rahab, Ruth, “her who had been the wife of Uriah.” Luke climbs the line to its end and closes with the words “of Adam, of God” (Lk. 3:38). Christ’s film therefore contains the shameful frames of the ancestors; it does not cut them in the edit. No one is an isolated frame.
What do we inherit from them? The Fathers of the East teach that we inherit death and corruption (Rom. 5:12; St. Cyril of Alexandria), not guilt: “the son shall not bear the iniquity of the father” (Ezek. 18:20). Psychology confirms, in its own language, both halves of the truth: Bowen’s family systems theory speaks of the multigenerational transmission of patterns, and research on epigenetically inherited trauma, still disputed, suggests that the weight of ancestors leaves traces even in the body. But pattern is not sentence. What comes down from behind is weight, not destiny.
The Frame Where a Light Is Kindled
The Orthodox wedding sings: “Your wife shall be as a fruitful vine… your sons as olive shoots around your table” (Ps. 127). The fruit is first of all the fruit of love: a new human being takes his being from a place where two have given themselves to each other, and through them God has given a being who can no longer be unmade. Love is the thread that carries the film from one generation to the next; marriage is the place where the camera passes from hand to hand.
But what happens where love was missing or broke? The psalm answers with a boldness no one could invent: “When my father and my mother forsook me, the Lord took me up” (Ps. 26:10). A person is not an accident and does not depend on his parents’ success. His root is double: the flesh of his parents and the will of God. Loving parents give a child first of all the experience of being received, the sensible image of how God receives; those who could not give it leave a void, but not a truth about the child: a void can be filled, while the truth remains that he was willed.
Not a Role, but a Face
Epictetus, in his Handbook (17), says that man is an actor in a play of the kind its author wills; his only task is to play the assigned part well. It is a noble wisdom, but its author is a Fate and its actor a prisoner. Orthodoxy says something else. What was given at the beginning is not a role but an Image (the Chip, Gen. 1:26): the capacity to be a person in relation, a face made to answer. The Author does not dictate lines; He stands “at the door and knocks” (Rev. 3:20) and waits for a free reply.
The Likeness is not given at the start; it comes to be, in freedom and with grace (Jn. 15:5; Phil. 2:12-13). The Image is the face; the Likeness is the face grown faithful to the One after whom it was made. And the Greek word for actor, hypokrites, shows where the danger lies: the sin is not in acting but in wearing a face that is not yours (Mt. 23). The sociologist Goffman described life as a stage with two sides, front and back. Contemporary man lives almost only at the front. The Gospel asks for the back, the “inner room” (Mt. 6:6), where the audience is One, who sees “in secret.”
In This Film There Are No Spectators
Pascal observed that all of man’s misery comes from not knowing how to sit quietly in a room. Debord wrote, in the first thesis of The Society of the Spectacle, that everything once directly lived has moved away into a representation. Modern man watches other people’s films and edits his own for other people’s eyes, but rarely lives his frame. The spectator is the modern face of the Fall: to watch life instead of answering it.
In the film God writes together with human beings there is no seat for a spectator. The “cloud of witnesses” (Heb. 12:1) does not sit in the stands: it consists of those who ran and are still in the film. The Epistle to the Hebrews says plainly that the ancestors “without us should not be made perfect” (Heb. 11:40). Our forebears have not left the frame. Prayer for the departed, the commemoration, is how we go on playing, together with them, a scene that is not yet finished.
The One Who Entered the Screen
The Gnostic temptation, and Plato’s cave, say that the film is an illusion, shadows on a wall, from which we must escape. The Church says no. The Author entered the film: “all things were made through Him” (Jn. 1:3) and “the Word became flesh” (Jn. 1:14). The Council of Chalcedon guarded the mystery with four negations: without confusion, without change, without division, without separation. The Author did not cease to be Author when He entered the frame, and the frame did not cease to be real.
Adam reached out to seize likeness to God (Gen. 3:5), that is, to take authority over the script. Christ, “though He was in the form of God, did not count equality with God a thing to be grasped [harpagmos], but emptied Himself” (Phil. 2:6-7). St. Irenaeus calls this work recapitulation (anakephalaiosis, Eph. 1:10; Against Heresies III, 18): Christ did not erase the film and did not start it over, but lived it from within, from Adam onward. Disobedience was redeemed by obedience, the tree of the fall by the tree of the Cross, Eve by the Virgin. And the word of St. Gregory the Theologian, “what is not assumed is not healed,” means that no frame of humanity, not even those we are ashamed of, remained outside the One who entered.
The greatest surprise of this film, though, is its hidden length. Of thirty-three years, thirty passed in Nazareth, in a life without miracles and without crowds: “and He was subject to them” (Lk. 2:51). The most underrated interval in the history of the world is the one in which the Word was subject. If the Author spent most of His presence among us in ordinary frames, then the ordinary is not the emptiness of the film but its core.
The Natural: The Genre of This Film
St. Maximus the Confessor speaks of three states of nature: according to nature (kata physin), against nature (para physin) and beyond nature (hyper physin). The passions are not another film, but the same frames played against nature. Their root is philautia, self-love (St. Maximus), and its subtlest form, vainglory (Evagrius), is the desire to write your own script in order to be seen. The thought (logismos) is the voice-over that wants to interpret the frame before it is lived: it turns the scene into commentary. That is why the Philokalic Fathers put watchfulness, nepsis, at the center: the whole attention on the frame of now. The Prayer of the Heart is the calling by Name of the One who is in the frame.
Orthodoxy does not ask for a thriller but for fidelity in the ordinary. Grace does not abolish nature but opens it: beyond nature means nature receiving what it cannot do alone. Contemporary psychology has seen the same truth from another angle: McAdams describes identity as a “life story” a person tells himself, and narrative therapy (White and Epston) speaks of “re-authoring.” The observation is valuable, but the Christian answer is different: not self-authorship but metanoia, the change of mind. The saint does not rewrite his past; he sees it changed, because he looks from the light of forgiveness.
Kierkegaard wrote that life is understood backwards but must be lived forwards. Boethius added that God possesses eternity as the whole, simultaneous and perfect possession of unending life: the Author sees the entire reel, while we live it frame by frame. But His seeing does not bind us, as the eye that watches does not bind the one watched; Providence is not fate but God’s working with our freedom (St. John Damascene). Erik Erikson names the peace of old age integrity: the acceptance of one’s own life as the only one that had to be. The Christian would complete it: not “had to be” by fatality, but “was received” through Providence and repentance.
Death Is Not “The End”
Aristotle said in the Poetics that a whole has a beginning, a middle and an end. The film of humanity has a beginning (Creation), a center that is not in the middle by duration but by meaning (the Incarnation), and an end that is not an end: the eighth day, the day without evening (St. Basil the Great, Hexaemeron, Homily 2). Death is the cut in the edit, not the screen going dark: after it come the particular judgment and, at the end of the ages, the resurrection of the body (1 Cor. 15), that is, the body that lived the frames, not another body.
Nietzsche thought eternity as eternal recurrence: the same film, frame by frame, without end. Orthodoxy knows neither recurrence nor annihilation. St. Maximus says that creatures have a beginning (genesis), move toward God (kinesis) and rest in Him (stasis). But this rest is not immobility: St. Gregory of Nyssa calls it epektasis, the unceasing stretching forward (Phil. 3:13), in which every satisfaction opens a new desire. Eternity is neither a longer film nor a repeated one, but the ever-new vision of an Inexhaustible Face.
The Last Frame That Is Not Last
“When He appears we shall be like Him, because we shall see Him as He is” (1 Jn. 3:2). Here the Image and the Likeness meet: likeness is completed by vision, and vision is the gift of the One who entered the screen so that He could bring us into the light.
For the person of today, this means four things that are rarely heard together. You are not a spectator: your life is not to be watched but to be answered. You are not alone: your film runs through your forebears and toward the unborn, and in the Church all meet on the same reel. You are not fatally scripted: the Image is given, the Likeness is a calling. You are not an ending: there is no “The End,” only the day without evening.
The question is no longer what film I watched, but in whose film I thought I was playing.
A brother said to an elder:
— Father, nothing happens in my life; the days are all the same.
The elder said:
— And in Nazareth there were thirty years all the same.
The brother asked:
— And what happened there?
The elder answered:
— The Word was subject. Go and see if it seems little to you.
„Nedesăvârșit încă fiind, ochii Tăi m-au văzut, și în cartea Ta toți se vor scrie.” — Psalmul 138:16 (LXX)
Îndemnul zilei: „Care este cel mai subestimat film pe care l-ai văzut vreodată?”
Filmul pe care nu-l laudă nimeni
Întrebarea cere un titlu, iar răspunsul cel mai drept nu este un titlu. Cel mai subestimat film este cel care se desfășoară în fiecare zi fără aplauze, fără critici și fără afiș: viața omului obișnuit, cu cadrele ei de pâine, de muncă, de somn și de așteptare. Este subestimat nu pentru că ar fi slab, ci pentru că cei care joacă în el nu bănuiesc că joacă într-unul.
Dar filmul acesta nu începe cu noi și nu se oprește cu noi. Începe înaintea nașterii, în cei care ne-au premers; trece prin dragostea părinților ca printr-un cadru în care se aprinde o lumină nouă, un om; iar omul acela nu va mai fi stins vreodată. Ce urmează încearcă să dea intuiției acesteia o rânduială, ca să nu rămână poezie: un film, dar nu o iluzie; o poveste, dar nu un scenariu fatal; un ecran, dar nu o peșteră.
Începutul dinaintea începutului
Psalmistul spune că ochii lui Dumnezeu l-au văzut „nedesăvârșit încă” și că în cartea Lui toți sunt scriși (Ps. 138:16). Pavel adaugă că am fost aleși în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii” (Efes. 1:4), iar Dumnezeu îi spune proorocului: „Mai înainte de a te fi zidit în pântece, te-am cunoscut” (Ier. 1:5). Aici dogma pune însă un hotar: nu este vorba de preexistența sufletelor. Ideea lui Origen a fost osândită la Sinodul al V-lea (Constantinopol, 553). Omul nu a fost undeva înainte de a fi; a fost însă voit și cunoscut din veșnicie în gândul lui Dumnezeu, iar în timp a început prin înaintași.
Genealogiile Evangheliei sunt cel mai vechi „scenariu de familie” din istorie, și sunt tulburătoare. Matei nu înșiră oameni curați: pomenește pe Tamar, pe Rahav, pe Rut, pe „cea care fusese a lui Urie”. Luca urcă șirul până la capăt și îl încheie cu cuvintele „al lui Adam, al lui Dumnezeu” (Lc. 3:38). Filmul lui Hristos cuprinde, așadar, cadrele rușinoase ale strămoșilor; nu le taie la montaj. Nimeni nu este un cadru izolat.
Ce moștenim de la ei? Părinții Răsăritului învață că moștenim moartea și stricăciunea (Rom. 5:12; Sf. Chiril al Alexandriei), nu vina: „fiul nu va purta nelegiuirea tatălui” (Iez. 18:20). Psihologia confirmă, pe limba ei, ambele jumătăți ale adevărului: teoria sistemelor familiale a lui Bowen vorbește despre transmiterea multigenerațională a tiparelor, iar cercetările despre trauma moștenită epigenetic, încă disputate, sugerează că povara înaintașilor are urme chiar în trup. Dar tipar nu înseamnă sentință. Ceea ce vine din urmă este greutate, nu destin.
Cadrul în care se aprinde o lumină
Cântarea nunții ortodoxe spune: „Femeia ta ca o vie roditoare… fiii tăi ca lăstarii de măslin în jurul mesei tale” (Ps. 127). Rodul este întâi al dragostei: omul nou ia ființă dintr-un loc în care doi s-au dăruit unul altuia și, prin ei, Dumnezeu a dat o ființă care nu mai poate fi desființată. Dragostea este firul care duce filmul de la un neam la altul; căsătoria este locul în care camera trece din mână în mână.
Dar ce se întâmplă acolo unde dragostea a lipsit sau s-a stricat? Psalmul răspunde cu o îndrăzneală care nu poate fi inventată: „Tatăl meu și mama mea m-au părăsit, iar Domnul m-a primit” (Ps. 26:10). Omul nu este un accident și nu depinde de reușita părinților. Rădăcina lui este dublă: trupul părinților și voia lui Dumnezeu. Părinții care iubesc dau copilului întâi experiența de a fi primit, imaginea sensibilă a felului în care Dumnezeu primește; cei care nu au știut să o dea lasă un gol, dar nu un adevăr despre copil: golul se poate umple, adevărul rămâne că a fost voit.
Nu rol, ci Chip
Epictet, în Manualul său (17), spune că omul este un actor într-o piesă de felul pe care o vrea autorul ei; al lui este doar să joace bine rolul primit. Este o înțelepciune nobilă, dar autorul ei este o Soartă, iar actorul, un prizonier. Ortodoxia spune altceva. Ceea ce ni s-a dat la început nu este un rol, ci un Chip (Fac. 1:26): capacitatea de a fi persoană în relație, o față făcută să răspundă. Autorul nu dictează replici; stă „la ușă și bate” (Apoc. 3:20) și așteaptă un răspuns liber.
Asemănarea nu este dată de la început, ci devine: în libertate și cu har (In. 15:5; Filip. 2:12-13). Chipul este fața; asemănarea este fața devenită credincioasă Celui după care a fost făcută. Iar cuvântul grecesc pentru actor, hypokrites, ne spune unde este primejdia: păcatul nu este în a juca, ci în a purta o față care nu este a ta (Mt. 23). Sociologul Goffman a descris viața ca pe o scenă cu două părți, în față și în culise. Omul contemporan trăiește aproape numai în față. Evanghelia îi cere culisele, „cămara” (Mt. 6:6), unde publicul este Unul singur, care vede „întru ascuns”.
În acest film nu există spectatori
Pascal observa că toată nenorocirea omului vine din faptul că nu știe să stea liniștit într-o cameră. Debord a scris, în prima teză din Societatea spectacolului, că tot ce era trăit direct s-a îndepărtat într-o reprezentare. Omul de azi privește filmele altora și își montează propriul film pentru ochii altora, dar rareori își trăiește cadrul. Spectatorul este chipul modern al căderii: a privi viața în loc să-i răspunzi.
În filmul pe care Dumnezeu îl scrie împreună cu oamenii nu există loc de spectator. „Norul de martori” (Evr. 12:1) nu stă în tribună: este alcătuit din cei care au alergat și care sunt încă în film. Autorul Epistolei către Evrei spune limpede că strămoșii „nu au dobândit fără noi desăvârșirea” (Evr. 11:40). Înaintașii nu au ieșit din cadru. Rugăciunea pentru cei adormiți, pomenirea, este felul în care continuăm să jucăm împreună cu ei o scenă încă nesfârșită.
Cel ce a intrat în ecran
Tentația gnostică și a peșterii lui Platon este să spunem că filmul este o iluzie, umbre pe un perete, din care trebuie să evadăm. Biserica spune nu. Autorul a intrat în film: „toate printr-Însul s-au făcut” (In. 1:3) și „Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1:14). Sinodul de la Calcedon a păstrat taina printr-o precizare cu patru negații: fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Autorul nu a încetat să fie Autor când a intrat în cadru, și nici cadrul nu a încetat să fie adevărat.
Adam a întins mâna să apuce asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 3:5), adică să ia autoritatea scenariului. Hristos, „fiind în chipul lui Dumnezeu, nu a considerat o pradă [harpagmos] a fi deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine” (Filip. 2:6-7). Sfântul Irineu numește această lucrare recapitulare (anakephalaiosis, Efes. 1:10; Contra ereziilor III, 18): Hristos nu a șters filmul și nu l-a luat de la capăt, ci l-a trăit din interior, de la Adam încoace. Neascultarea a fost răscumpărată prin ascultare, lemnul căderii prin lemnul Crucii, Eva prin Fecioara. Iar cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, „ce nu a fost asumat nu a fost vindecat”, înseamnă că niciun cadru al omenirii, nici măcar cele de care ne rușinăm, nu a rămas în afara Celui care a intrat.
Cea mai mare surpriză a acestui film este însă durata ei ascunsă. Din treizeci și trei de ani, treizeci au trecut în Nazaret, într-o viață fără minuni, fără mulțimi: „și era supus lor” (Lc. 2:51). Cel mai subestimat interval din istoria lumii este cel în care Cuvântul a fost supus. Dacă Autorul a cheltuit cea mai mare parte a prezenței Sale printre noi în cadre obișnuite, atunci obișnuitul nu este golul filmului, ci miezul lui.
Firescul: genul acestui film
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre trei stări ale firii: după fire (kata physin), împotriva firii (para physin) și mai presus de fire (hyper physin). Patimile nu sunt un alt film, ci aceleași cadre jucate împotriva firii. Rădăcina lor este filautia, iubirea de sine (Sf. Maxim), iar cea mai fină formă a ei, slava deșartă (Evagrie), este dorința de a-ți scrie scenariul ca să fii văzut. Gândul (logismos) este vocea din off care vrea să tâlcuiască cadrul înainte de a fi trăit: ea transformă scena în comentariu. De aceea Părinții filocalici au pus trezvia, nepsis, în centru: atenția întreagă la cadrul de acum. Rugăciunea inimii este chemarea pe nume a Celui care este în cadru.
Ortodoxia nu cere un thriller, ci credincioșie în obișnuit. Harul nu desființează firea, ci o deschide: mai presus de fireînseamnă firea primind ce nu poate face singură. Iar psihologia contemporană a observat din alt unghi aceeași adevăr: McAdams descrie identitatea ca „poveste de viață” pe care omul și-o spune, iar terapia narativă (White și Epston) vorbește despre „re-autorare”. Observația este valoroasă, dar răspunsul creștin este altul: nu auto-autorare, ci metanoia, schimbarea minții. Sfântul nu își rescrie trecutul; îl vede schimbat, pentru că privește din lumina iertării.
Kierkegaard a scris că viața se înțelege înapoi, dar trebuie trăită înainte. Boethius a adăugat că Dumnezeu vede veșnicia ca pe o singură posesiune, întreagă și deodată, a vieții fără sfârșit: Autorul vede toată bobina, noi o trăim cadru cu cadru. Dar vederea Lui nu ne leagă, cum nu ne leagă ochiul care privește; Providența nu este un fatum, ci lucrarea lui Dumnezeu cu libertatea noastră (Sf. Ioan Damaschin). Eric Erikson numește pacea bătrâneții integritate: primirea propriei vieți ca singura care trebuia să fie. Creștinul ar completa: nu „trebuia să fie” de fatalitate, ci „a fost primită” prin Providență și pocăință.
Moartea nu este „Sfârșit”
Aristotel spunea în Poetica că un întreg are început, mijloc și sfârșit. Filmul omenirii are un început (Facerea), un centru care nu este la mijloc ca durată, ci ca sens (Întruparea) și un sfârșit care nu este sfârșit: ziua a opta, ziua fără seară (Sf. Vasile cel Mare, Hexaemeron, Omilia 2). Moartea este tăietura din montaj, nu ecranul stins: după ea urmează judecata particulară și, la sfârșitul veacurilor, învierea trupului (1 Cor. 15), adică trupul care a trăit cadrele, nu un alt trup.
Nietzsche a gândit veșnicia ca eterna reîntoarcere: același film, cadru cu cadru, fără sfârșit. Ortodoxia nu cunoaște nici reîntoarcerea, nici nimicirea. Sfântul Maxim spune că făpturile au început (genesis), se mișcă spre Dumnezeu (kinesis) și se odihnesc în El (stasis). Dar odihna aceasta nu este încremenire: Sfântul Grigorie de Nyssa o numește epektasis, întinderea neîncetată înainte (Filip. 3:13), în care fiecare sațiu deschide o poftă nouă. Veșnicia nu este un film mai lung și nici unul repetat, ci vederea mereu nouă a unui Chip Neistovit.
Ultimul cadru care nu este ultim
„Când Se va arăta, vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea precum este” (1 In. 3:2). Aici se întâlnesc Chipul și Asemănarea: asemănarea se desăvârșește prin vedere, iar vederea este darul Celui care a intrat în ecran ca să ne poată scoate în lumină.
Pentru omul de azi, aceasta înseamnă patru lucruri care nu sunt auzite des laolaltă. Nu ești spectator: viața ta nu este de privit, ci de răspuns. Nu ești singur: filmul tău trece prin înaintași și merge către cei nenăscuți, iar în Biserică toți se întâlnesc în aceeași bobină. Nu ești scris fatal: Chipul este dat, asemănarea este chemare. Nu ești o sfârșeală: nu există „The End”, ci ziua fără seară.
Întrebarea nu mai este ce film am văzut, ci în al cui film am crezut că joc.
Un frate a spus unui bătrân:
— Părinte, în viața mea nu se petrece nimic; zilele sunt toate la fel.
Bătrânul a zis:
— Și în Nazaret au fost treizeci de ani la fel.
Fratele a întrebat:
— Și ce s-a petrecut acolo?
Bătrânul a răspuns:
— Cuvântul S-a supus. Du-te și vezi dacă ți se pare puțin.
