Patericul Mare — Avva Matoe despre vorbirea de rău
Zicea Avva Matoe: A venit un frate la mine și mi-a zis că vorbirea de rău este mai rea decât desfrânarea. Și am zis: Este tare cuvântul. Atunci mi-a zis: Și cum socotești că este lucrul acesta? Iar eu am zis: Vorbirea de rău este lucru rău, dar se vindecă repede. Căci de multe ori cel care vorbește de rău se pocăiește zicând: Am vorbit de rău! Iar desfrânarea este moarte trupească.
Nu o ierarhie a păcatelor, ci o știință a vindecării
Cititorul grăbit îl aude pe Avva Matoe scăzând vorbirea de rău, ca și cum ar fi spus: „Hai, e un păcat mic.” Dar bătrânul nu spune așa ceva. Spune: „lucru rău”. Frate, întrebarea ta măsoară păcatele după greutate; răspunsul meu le măsoară după timpul vindecării. Fratele aduce o ierarhie, avva îi dă un diagnostic. Unul se uită la păcat ca la un tribunal, celălalt ca un doctor la o boală: nu întreabă „ce pedeapsă merită?”, ci „cât îi trebuie bolnavului să se facă bine?”
Simptomatic e și primul răspuns al lui Matoe: „Este tare cuvântul.” Aceeași spaimă a ucenicilor din Capernaum: „Greu este cuvântul acesta; cine poate să-l asculte?” (Ioan 6:60). Bătrânul nu se grăbește să aprobe nici o judecată mare, nici una mică. Îi trebuie un răgaz, ca să poată vedea în spatele cuvântului boala dinlăuntrul lui.
Cuvântul fără de care vindecarea nu e cu putință
„Am vorbit de rău!” — patru cuvinte. Toată știința lui Matoe stă în ele. Vindecarea nu vine din întrebuințarea unei metode, ci dintr-o propoziție: ea trebuie să poată fi rostită. Înțelepciunea Scripturii e așezată pe aceeași axă. David, mustrat de Natan, nu face un tratat, spune: „Am păcătuit Domnului”, și prorocul își răspunde pe loc: „Și Domnul a trecut păcatul tău” (2 Regi 12:13). Vameșul din templu nu are decât o frază — „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” — și „coboară la casa lui îndreptățit” (Luca 18:13-14).
Pocăința începe, în felul acesta, ca o problemă de vocabular. Păcatul care are un nume în gură are un drum spre inimă. Cel căruia i s-a luat numele, i s-a luat și drumul.
Omul căruia i s-au furat cuvintele
Aici Avva Matoe devine întrebarea zilei noastre. Căci „Am vorbit de rău!” e o propoziție pe care omul contemporan o spune tot mai greu, nu pentru că ar vorbi mai puțin de rău, ci pentru că ceea ce face a început să poarte alte nume. Se cheamă „feedback”, „părere sinceră”, „doar spun adevărul”, „m-am descarcat”, „transparență”, „doar îți spun ca să știi”, „comentariu”. Cuvântul grecesc din Pateric, katalalia, spune „vorbire împotrivă”. Cuvântul nostru de azi aproape c-a dispărut din limbă.
Psihologia a descris mecanismul pe nume: Albert Bandura îl numește euphemistic labeling, adică „înfrumusețarea” unei fapte printr-un nume mai blajin, una din căile prin care oamenii își dezleagă conștiința de ceea ce fac. Orwell a văzut și mai departe în 1984: înainte să interzică gândul, regimul își taie vocabularul. Iar Wittgenstein a spus-o rece: limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele. Dacă nu am un cuvânt pentru răul pe care îl fac, el nu mai e rău pe care-l fac, ci doar ceva ce „întâmplă să fac”.
Se vede acum de ce vindecarea lui Matoe nu mai e atât de „repede”. Ea se vindecă repede doar la cel care mai are cuvântul. Fratele căruia i-au luat cuvântul rămâne cu boala și fără leac.
Fariseul care s-a rugat și a vorbit de rău
Există în Evanghelie o rugăciune care e o vorbire de rău în toată regula: „Doamne, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau chiar ca acest vameș” (Luca 18:11). Observați: fariseul clevetește în rugăciune, cu vameșul de față, și în același fel îl pomenește pe „desfrânați” ca termen de comparație. Așa se leagă cele două păcate din apoftegm: cine își măsoară curatul după desfrânarea altuia a început deja să vorbească de rău.
Psihologia a măsurat și aici: comparația „în jos” (downward comparison, Wills) îmi ridică simțul valorii mele coborându-l pe al altuia. Iar etologul Robin Dunbar a arătat că „bârfa” îndeplinește pentru oameni rolul pe care îl are pieptânatul reciproc la maimuțe: ne leagă între noi. De aceea vorbirea de rău nu se simte ca păcat, ci ca căldură de grup, ca dreptate, ca „buna informare”. Păcatul care se simte virtute nu are cine să-l întrebe, și într-asta stă primejdia lui.
Rana celuilalt nu se vindecă repede
Să nu ne înalțe „repede”: se vindecă repede cel care a vorbit, nu cel despre care s-a vorbit. Numele întinat nu se strânge ca laptele vărsat. Psalmistul Domnului zice: „Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele său, pe acela l-am izgonit” (Psalm 100:5), și apostolul Iacov întărește: „Limba este foc, lume de nedreptate” (Iacov 3:6). Pavel nu face nici el ierarhie: în aceleași liste stă bârfitorii și clevetitorii alături de desfrânați (Romani 1:29-30; 1 Corinteni 6:9-10), la fel de departe de Împărăție.
Pentru vremea noastră trebuie adăugat cât de mult s-a împovărat această rana. Odinioară cuvântul rostit se pierdea într-o încăpere. Azi el se copiază, se redistribuie, se indexează. „Am vorbit de rău!”, spus cu toată inima, nu mai poate rechema o mie de copii. Optimismul lui Matoe presupunea o vorbire care încă mai poate fi întoarsă.
Desfrânarea: moartea care se vede
„Desfrânarea este moarte trupească.” Avva Matoe nu spune că e cădere fără îndreptare: nici Scriptura, nici Patericul nu cunosc păcat pe care pocăința să nu-l poată acoperi. El spune unde omoară: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l face omul este în afara trupului, dar cel ce se desfrânează păcătuiește împotriva trupului său” (1 Corinteni 6:18). Moartea ei se vede în trup, în rușine, în neliniștea de care Adam, gol, știa să se ascundă (Facere 3:10). Trupul mărturisește acolo unde cuvântul ar putea minți.
Limba noastră a păstrat în cuvânt o imagine: des-frâu-nare spune calul scăpat din frâu. Greaca Patericului spune ceva și mai tăios: porneia vine din același trunchi cu pernemi, „a vinde”. Desfrânarea este, în rădăcina cuvântului, o vânzare. Cele două cuvinte, puse laolaltă, descriu starea omului de azi: fără frâu și pus în vânzare.
De aceea păcatul care se roșește e adesea mai aproape de pocăință decât păcatul care se justifică: vameșul pleacă îndreptățit, fariseul nu. Dar trăim într-o vreme care a învățat să dea nume noi și acestei morți: „relație”, „experiență”, „alegere”, „libertate”, „conținut”, ca să nu mai roșească nimeni. Furtul cuvintelor a mers în ambele direcții.
Trafic de carne vie cu tine însuți
Legea oprește, și bine face, traficul de carne vie. Cei care ajung în el din sărăcie, înșelăciune, datorii sau abuz sunt victime, iar Biserica nu îi privește cu piatra în mână, ci cu mâna întinsă: ea a păstrat cu dragoste numele Mariei Egipteanca, al Sfintei Taisia, al Sfintei Pelaghia, ale căror vieți sunt dovada că nimeni nu e prea jos pentru Dumnezeu. Dar există un alt negoț, pe care nicio lege nu-l poate opri, fiindcă nu este silit nimeni: omul care se vinde singur.
Se vinde pentru plăcere, și atunci e propriul său client. Se vinde pentru bani, și atunci trupul îi e marfă. Se vinde pentru afișare, și atunci chipul îi devine reclamă, iar privirile străine, monedă: „abonați”, „vizualizări”, „atenție”. Se vinde pentru o viață frumoasă, pentru haine, vacanțe, o masă, o poziție, și atunci intimitatea e prețul de intrare într-un trai mai bun. De fiecare dată aceeași structură: proxenet, marfă și cumpărător într-o singură persoană. Nu mai e nevoie de nimeni care să te ducă în piață: te duci singur, cu telefonul în mână. Cele patru motive se întâlnesc la femei și la bărbați deopotrivă: și bărbatul se vinde, pentru bani, pentru funcție, pentru un pat comod; iar cel care cumpără își întreține singur piața, oricât ar spune că „n-a făcut rău nimănui”.
Sfântul Pavel taie la rădăcină: „Nu sunteți ai voștri, căci ați fost cumpărați cu preț” (1 Corinteni 6:19-20). Nu poți vinde ce nu e al tău. Iar Epistola către Evrei îl pune în același verset pe desfrânat și pe Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul întâiului născut (Evrei 12:16). Prețul e mereu mai mic decât lucrul vândut: o mâncare, o seară, un dar, o mie de priviri. Solomon îl cântărește cu tristețe: prețul unei desfrânate e cât o bucată de pâine (Pilde 6:26), iar pierderea e sufletul scump.
Nu spunem aceasta ca să osândim, ci ca să numim. Căci, după Matoe, vindecarea începe de la cuvânt, iar omul care spune „m-am vândut” e mai aproape de casă decât cel care spune „am o afacere”.
Autodevorarea: trupul care se mistuie înainte să se dăruiască
Există în desfrânare o devorare adevărată, pe care Scriptura o spune de la început. Solomon îl sfătuiește pe fiul său să nu-și dea puterea altora, ca să nu se sature străinii din vigoarea lui și să nu se căiască la sfârșit, când i se vor mistui trupul și carnea (Pilde 5:9-11). Verbul e al hranei, al mistuirii: cine mănâncă din alții se mănâncă pe sine. Păcatul nu se mulțumește să ia; se consumă pe sine.
Pavel adaugă o gravitate pe care lumea noastră a uitat-o: „Nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un trup cu ea?” (1 Corinteni 6:16). Nu o atingere trecătoare, ci o unire: fiecare legătură cusută și ruptă lasă fire rupte. Iar la capătul drumului stă o taină, nunta, în care doi devin „un trup” (Efeseni 5:31), ca dar de sine. Darul cere însă să ai ce dărui. Cine a risipit, bucată cu bucată, ceea ce trebuia să dăruiască întreg, ajunge în fața altarului cu mâinile pline de trecut și golite de dar. Se mărită sau se însoară consumat: nu doar trupește, ci în felul în care s-a obișnuit să ia și să plece, nu să se dăruiască și să rămână. Obișnuința aceasta nu dispare în ziua cununiei.
Acest lucru nu privește numai femeile. Bărbatul care își hrănește ochii cu imagini și trupul cu treceri se consumă la fel, și Hristos o spune pentru el anume: cine privește o femeie ca s-o poftească a preacurvit deja cu ea în inima lui (Matei 5:28). Din cea dintâi picătură a privirii începe scurgerea. La capătul ei stă un om care nu mai poate iubi pe cineva, ci doar un stimul.
Ce spune medicina, fără frică și fără rușine
Medicina nu vorbește despre păcat; dar are cuvinte pentru ceea ce Matoe numește moarte trupească. Organizația Mondială a Sănătății estimează că în lume se petrec peste un milion de infecții cu transmitere sexuală curabile în fiecare zi, la persoanele între 15 și 49 de ani, adică peste 376 de milioane pe an, numai pentru chlamydia, gonoree, sifilis și trichomoniază. Cele mai multe trec fără simptome, așa că omul le poartă și le dă mai departe fără să știe. Peste 500 de milioane de oameni au herpes genital, care nu se vindecă, ci doar se ține în frâu, iar circa 300 de milioane de femei au infecție cu HPV, virus legat de aproape toate cancerele de col uterin și de o parte din cancerele de gât și anale.
Netratate, chlamydia și gonoreea duc la boală inflamatorie pelviană, sarcină extrauterină și infertilitate, la femei și la bărbați; sifilisul poate ajunge în sistemul nervos și în inimă; mai multe dintre aceste infecții cresc riscul de HIV; iar mama poate transmite o parte din ele copilului, cu nașteri pierdute sau malformații. Prezervativul scade riscul, dar nu îl elimină, mai ales pentru HPV și herpes, care se transmit și prin piele. Numărul partenerilor înmulțește expunerea, fiindcă fiecare legătură aduce în ea toate legăturile celuilalt. Și mai e sarcina neprevăzută: ori o viață de ocrotit, ori o întrerupere cu riscurile ei medicale și cu doliul pe care multe femei îl poartă mult timp (cercetările despre efectele psihice ale avortului sunt disputate, dar durerea trăită de multe dintre ele este reală).
Cifrele acestea nu sunt pedeapsă; sunt hartă. Ceea ce Părinții numeau moarte se vede, în limbajul laboratorului, ca infertilitate, cancer, boală cronică, nașteri pierdute.
Ce spune psihologia, cu măsură
Psihologia e mai prudentă decât medicina și trebuie citită cu cumpătare: ea arată asocieri, rareori cauze, iar rezultatele nu sunt unanime. Dar ceea ce arată merită ascultat.
- Regretul. Într-un studiu cunoscut pe studenți (Eshbaugh și Gute, 2008), peste două treimi dintre cei activi sexual au declarat regret pentru cel puțin o legătură ocazională. Regretul nu e dovadă de păcat, dar e un martor: conștiința vorbește înainte ca omul să fi învățat să-i dea alt nume.
- Tristețea. Unele cercetări (Grello și colab., 2006) leagă legăturile ocazionale de mai multe simptome depresive, mai ales la femei; altele nu găsesc legătura. Rămâne deschisă întrebarea cine pe cine mână: cel întristat caută mai des treceri, sau trecerile întristează?
- Obiectificarea de sine. Teoria lui Fredrickson și Roberts (1997) arată că cine se privește pe sine din afară, ca pe un obiect de privit, trăiește mai multă rușine, anxietate și simptome depresive. Afișarea de sine nu e o joacă a ochilor: e o deprindere a minții, care învață să se vadă ca marfă.
- Pornografia. Mai multe studii leagă consumul frecvent de satisfacție mai mică în cuplu și de consum compulsiv, în care sistemul de recompensă cere doze tot mai mari; mulți terapeuți descriu oameni a căror excitare nu mai răspunde persoanei reale.
- Atașarea. Se discută dacă schimbarea frecventă a partenerilor tocește capacitatea de legătură. Unele studii (Teachman, 2003) leagă mai mulți parteneri înainte de căsătorie de mai multe divorțuri, altele arată că legătura se estompează când se ține seama de vârstă, religiozitate și context. Plauzibil, dar nedovedit.
- Vânzarea trupului. Studiile pe persoane care se prostituează arată rate foarte mari de depresie, anxietate și stres posttraumatic, mai ales când drumul a început în sărăcie sau abuz. Mulți descriu o dedublare: învață să fie absenți din propriul trup.
Părinții aveau pentru toate acestea alte cuvinte: întunecarea minții, împietrirea inimii, robie. Psihologia nu poate dovedi că păcatul e păcat; poate arăta ce se întâmplă cu omul care îl săvârșește. Iar ce arată seamănă izbitor cu ce spusese Matoe: nu pedeapsă, ci moarte ca urmare.
Trezirea din moarte
Ce face omul care a recunoscut cuvântul? Pavel dă o poruncă de un singur cuvânt: „Fugiți” (1 Corinteni 6:18). La celelalte patimi te lupți față în față; aici fugi. Iosif lasă haina în mâinile femeii lui Putifar și iese afară (Facere 39:12): pierde haina, își păstrează trupul. Ceea ce dau Părinții după el sunt mijloace mici: paza ochilor, postul care taie hrana patimii, rugăciunea scurtă la prima mișcare, spovedania fără învelitori și, pentru cei care nu au darul curăției, nunta ca leac (1 Corinteni 7:9).
Dar niciun Părinte nu lasă omul în moarte. Hristos o întreabă pe femeia prinsă în preacurvie: „Unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”, și îi spune: „Nici Eu nu te osândesc; mergi și de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:10-11). (Merită luare-aminte că în pasaj lipsește bărbatul cu care a fost prinsă.) Iar Psalmistul făgăduiește celui ce se întoarce: „Se va înnoi ca a vulturului tinerețea ta” (Psalm 102:5). Maria Egipteanca, după ani de desfrâu, a petrecut aproape cincizeci de ani în pustie și a ajuns la o curăție pe care nu și-ar fi închipuit-o. Trupul consumat poate fi primit înapoi, înnoit, dar nu fără pocăință și nu fără cuvânt.
Cum se redobândește cuvântul
Părinții nu lasă omul doar cu constatarea. Dau câteva lucruri simple:
- Să spui lucrului numele lui. Nu „m-am descarcat”, ci „am vorbit de rău”. Nu „a fost doar o discuție”, ci „l-am osândit”. La spovedanie, la fel: fără învelitoare.
- Să pui pază gurii. „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de împrejmuire buzelor mele” (Psalm 140:3). Tăcerea nu e lipsă de vorbă, ci poarta de la care vorba își alege ieșirea.
- Să te rogi pentru cel despre care ai vorbit, pe numele lui. E singura „întoarcere” pe care nicio rețea nu o poate opri.
- Să te împaci cu el, când se poate: „Vă împacați mai întâi cu fratele tău” (Matei 5:24).
Două morți și o propoziție
Avva Matoe ne lasă între două morți: una a trupului, alta a numelui aproapelui. Omul de azi le săvârșește pe amândouă și le numește libertate: își vinde trupul și își folosește limba împotriva celuilalt, și nu găsește cuvintele nici pentru una, nici pentru alta. Ieșirea începe de la o propoziție scurtă, care are mai multe forme, dar o singură rădăcină: „Am vorbit de rău.” „M-am vândut.” „Am păcătuit.” Cine o poate spune este încă viu; cine a pierdut-o a pierdut nu doar un cuvânt, ci leacul. Păstrați propoziția.
Apoftegme
Un frate a venit la un bătrân și i-a zis: „Printe, nu am vorbit de rău pe nimeni; am spus doar adevărul despre un frate.” Bătrânul l-a întrebat: „La ce ceas l-ai spus?” „În vremea mesei.” „Și în gura cui i-ai așezat adevărul: a lui sau a ta?” Fratele a tăcut.
Iar bătrânul a zis: „Adevărul pe care îl spui despre altul e piatră în mâna ta. Cine-o aruncă uită să se întrebe ce nume are mai întâi păcatul lui.”
Un tânăr i-a zis unui bătrân: „Trupul meu e al meu; îl dau cui vreau.” Bătrânul l-a întrebat: „Și cine l-a făcut?” „Dumnezeu.” „Și cine a plătit pentru el?” „Hristos.” „Atunci spune-mi: pe ce vinzi un lucru care nu e al tău?” Tânărul a tăcut.
Iar bătrânul a zis: „Cel ce se vinde crede că a pus preț; dar prețul îl pune întotdeauna cumpărătorul.”
